Pe forumul unui site spaniol unde se discuta despre celebra marca de ceasuri Doxa, gasesc urmatorul dialog:
El principe George Valentin Bibescu uso un coche Buick para hacer viaje de Suiza a Bucarest y tardó 73 horas y 45 minutos, medido por un Doxa de bolsillo.
(Printul George Valentin Bibescu a folosit un automobil Buick pentru un drum din Elvetia la Bucuresti si a cronometrat durata cursei (73 ore, 45 minute) cu ajutorul unui ceas Doxa de buzunar.
Un corespondent intreaba:
- Este George Valentin no tendrá nada que ver con el incomparable Mony Vibescu, protagonista de la legendaria novela "Las Once Mil Vergas" de Apollinaire, no ?
porque si lo tiene...no es muy de fiar.
(Acest George Valentin nu are nimic in comun cu incomparabilul Mony Vibescu, protagonistul legendarului roman Cele unsprezece mii de vergi) a lui Apolinaire, nu-i asa?...pentru ca daca are, nu prea e credibil)
George Valentin sau Antoine?
Daca avem incredere in expertiza lui Barbu Cioculescu, publicata in Acolada nr. 6, iunie 2016 (personal, eu am), hospodarul libertin din pornografica scriere a lui Apollinaire Les onze mille verges, publicata in 1907, ar avea ca prototip pe Antoine (Anton) Bibescu), varul lui George Valentin Bibescu.
Prieten din copilarie cu Marcel Proust (familiile Proust şi Bibescu locuiau pe aceeaşi stradă din Paris, rue de Courcelle, Proust la numărul 45, iar familia Bibescu la nr. 69), Antoine a facut parte din grupul de intimi ai scriitorului:
Son amitié avec Proust dure jusqu'à la mort de ce dernier en 1922. Il est Ocsebib et Proust est surnommé Lecram. Le prince Bibesco tente de faire publier À la recherche du temps perdu par André Gide à la Nouvelle Revue française, mais n'y parvient pas. Bibesco inspire Proust pour certains des traits de Robert de Saint-Loup. Il se rendait souvent en visite le soir chez Proust qui vivait reclus dans son appartement pour lui raconter avec esprit les derniers faits des gens du monde.
Un sentiment nedisimulat de reciprocă admiraţie însoţeşte şi caracterizează toată această admirabilă prietenie. Expresia poate cea mai concluzivă a acestei efuziuni sufleteşti este cererea pe care Proust ajunge să o facă prietenilor săi români, solicitându-le statutul, mai mult decât onorant la vremea aceea, de membru adoptiv al naţiunii române: „Dragă Anton, eu te-am considerat întodeauna ca cel mai inteligent dintre francezi. Te rog acum, la rândul meu, să mă consideri oarecum român, şi nu unul dintre cei mai proşti, nu-i aşa?”(Marthe Bibésco, Au bal avec Marcel Proust, Paris, F. Paillart, 1928, p. 91.)
Antoine avea reputatia de “homme couvert de femmes”
Acoperit de femei, cu vorbele Marthei Bibescu, poate nu atât pentru numele şi averea sa, cât pentru simpla prezenţă; tot Martha ni-l înfăţişează ca pe un bărbat foarte frumos, cu un profil parcă sculptat în piatră, cu o privire dominatoare, plină de vervă (sic!), de insolenţă, de lipsă de reţinere.
Le mariage n'empêche pas le prince Bibesco d'entretenir plus tard des liaisons féminines. Rebecca West, avec qui il a une courte liaison en 1927, le surnomme l'athlète du boudoir. Elle se rend compte un jour, à une réception à l'ambassade d'Angleterre de Paris, que beaucoup des dames présentes ont été par le passé la maîtresse du prince, à un moment ou à un autre.
Barbu Cioculescu:
Jean Cocteau, dramaturg, eseist, la începuturi de carieră i-a fost prieten, Guillaume Apollinaire adversar, şi el, tot de prim rang. Foarte pornit, scrie o piesă de teatru, „o antologie de aberaţii sexuale, având drept erou pe prinţul Mony Vibescu, de fel dintr-o ţară de franţuziţi, o colecţie de pornografii de un sângeros sadism, ne asigură autorul, mergând până la vampirism”
Cunoscând activitatea
de istoric a dlui Mihai Dem. Sturdza, vasta sa preocupare în domeniul boierimii
din trecut, am primit cu bucurie noua sa lucrare, publicată la editura
„Humanitas” din Capitală, cu atractivul titlu, „Aristocraţi români”, remarcând
numaidecât subtitlul „În lumea lui Marcel Proust”. Un select şi cuprinzător
salon, adunându-i pe Anton Bibescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles şi Elena
Bibescu, o reuniune de familie – cum s-ar zice. Cartea, având pe copertă chipul
Marthei Bibescu, într-o distinsă ţinută, se deschide cu un arbore genealogic –
al familiei Bibescu –, de pământeană, veche viţă, cu rădăcini într-un posibil
Potârcan din Bibeşti de pe la 1520. Certe tulpini cu Dumitru Bibescu, din 1757,
părinte al unui Barbu Bibescu, devenit, prin adopţiune, Barbu Ştirbei, domn al
Ţării Româneşti între anii 1849-1856, dar fără urmaşi. În schimb, fratele
acestuia, Gheorghe, şi el domn al Ţării Româneşti, între anii 1842 – 1848, a
avut un lanţ de urmaşi, până la Anna de Noailles (1878 – 1933) şi Anton Bibescu
(1878 – 1951). Urmaşi ai lui Grigore, purtând numele de Brâncoveanu, şi ai lui
Gheorghe şi Alexandru, dinaşti, s-au făcut remarcaţi, într-o perioadă mai
recentă a istoriei moderne a Europei, ni se arată într-un „Argument”, prefaţa,
în domeniul cultural, mai cu seamă, în cuprinsul legăturilor ţării noastre cu
Franţa. La vremea lor, afirma dl. Mihai Dem. Sturdza, au reprezentat, la Paris,
România, cum aveau să o facă ulterior Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu
– lista e mai lungă, am zice, adăugându-i pe Vintilă Horia, Alexandru
Busuioceanu, Monica Lovinescu. Dacă prima personalitate aleasă a fost Anton
Bibescu, în prezentarea lui ceva uimeşte, vezi afirmaţia: „Singura creaţie a
lui Anton Bibescu a fost personalitatea lui”. Respectiv: „un om de o inteligenţă
sclipitoare şi de o întinsă cultură”, care a cunoscut tot ce a fost remarcabil
în Parisul dinaintea Primului Război Mondial şi din Londra sfârşitului de
imperiu, din Washingtonul de la începuturile hegemoniei mondiale a S.U.A. şi
din Madridul din ajunul războiului civil – excusez du peu, cum ar fi spus
Şerban Cioculescu –, care, de altfel l-a cunoscut personal, prin 1945, pe Anton
Bibescu. Când, dintr-un om fără operă nu rămâne nimic după dispariţie,
indiferent de strălucirea din viaţă, s-ar fi putut considera a fi fost, în
realitate, omul unor ocazii pierdute. Ce l-a salvat din această situaţie,
postum, a fost relaţia cu Marcel Proust. Destinul i-a oferit şansa de a fi
prietenul unei uriaşe personalităţi, şi nu numai al acesteia, ci şi al multor
altora nu mai puţin celebre – din lumea artelor, cât şi din aceea a politicii,
şi nu mai puţin dinspre aceasta, ţinând seama că, profesional, a aparţinut
diplomaţiei. Nicolae Iorga i-a fost amic, mai puţin Nicolae Titulescu, iar
dintre străini nu doar Marcel Proust, dar şi multe alte capete ilustre. Seducea
în chip firesc, şi nu fără temei. Acoperit
de femei, cu vorbele Marthei Bibescu, poate nu atât pentru numele şi averea sa,
cât pentru simpla prezenţă; tot Martha ni-l înfăţişează ca pe un bărbat foarte
frumos, cu un profil parcă sculptat în piatră, cu o privire dominatoare, plină
de vervă (sic!), de insolenţă, de lipsă de reţinere. La Paris, familia
Bibescu avea mai vechi relaţii – mama sa ţinea un cenaclu, frecventat de nume
celebre. Diplomat, secretar de legaţie în Franţa, principala atracţie pentru
Anton Bibescu pare să fi fost teatrul. Înţelegem a i se fi jucat, în octombrie
1904, piesa „Le jaloux” (Gelosul), cu jumătate de succes, dar lăudată de Marcel
Proust. Nu mai puţin Anton Bibescu va fi luptat pentru recunoaşterea valorii
operei amicului său, seria de romane „A la recherche du temps perdu” (În
căutarea timpului pierdut). Jean Cocteau, dramaturg, eseist, la începuturi de
carieră i-a fost prieten, Guillaume
Apollinaire adversar, şi el, tot de prim rang. Foarte pornit, scrie o piesă de
teatru, „o antologie de aberaţii sexuale, având drept erou pe prinţul Mony
Vibescu, de fel dintr-o ţară de franţuziţi, o colecţie de pornografii de un
sângeros sadism, ne asigură autorul, mergând până la vampirism”. Revers al
popularităţii... La Londra, unde-l duce cariera diplomatică, este primit cu
braţele deschise în cele mai înalte cercuri, într-un carusel ameţitor de nume –
fiecare paragraf al cărţii e un evantai de nume pompoase –, printre care
romancierul Paul Morand, mult mai târziu reprezentantul Franţei Vichy-iste în
România. Fraţii Bibescu îl vor prezenta pe Morand, pe atunci ataşat al
ambasadei la Londra, prinţesei Elena Sutzu, sora bancherului Chrisovelloni, din
Bucureşti, Morand, la rândul lui, i-l va prezenta Elenei pe Marcel Proust –
iniţiind, astfel, o nouă şi vastă corespondenţă între Proust şi cea mai recentă
dintre „zeiţele” sale românce. La Londra, Anton Bibescu se va şi căsători, cu
Elisabeth, fiica lui Herbert-Henry Asquyth, primul ministru al Marii Britanii.
O existenţă plină de evenimente, din care, desigur, nici conflictele n-au
lipsit – vezi-l pe cel cu Nicolae Titulescu, pe când prinţul reprezenta România
în Statele Unite ale Americii. Lipsit de probleme materiale, sursa bunăstării
i-o reprezenta moşia – via, propriu-zis – de la Corcova, podgoria cea mai
întinsă din ţară, cuprinzând trei sute de hectare, înainte de răscoala din
1907, iar apoi de peste o sută. Aici îşi reînvigora forţele, în puţinele
răgazuri, aici, de pildă, îl invitase pe Mihail Sebastian, la aer curat, aici
l-ar fi adus pe Marcel Proust, dacă acesta ar fi putut suporta drumul,
miresmele câmpului românesc, el, care nu mai ieşea dintr-o odaie capitonată
antifonic, cum nu se obişnuia pe atunci. Revenit la Bucureşti, într-o ultimă
vizită, în ţara în plină comunizare, îşi mai vede jucată pe o scenă naţională,
o piesă de teatru – son violon d’Ingres. Şerban Cioculescu, pe atunci redus la
cronica dramatică, a asistat la spectacol, a şi scris despre, fiind apoi
invitatul dramaturgului la o cină festivă. În cascada de evenimente
„revoluţionare”, prinţul reuşeşte să părăsească ţara, folosind un paşaport
fals. Cel care, cu vorbele dlui Mihai Dim. Sturdza, a vrut să pară mai mult
decât era, va avea parte de o bătrâneţe tristă. Martha Bibescu, personaj mai
complex – şi valoroasă scriitoare – este înfăţişată prin oglinzile a şase
martori din epocă: Mircea Eliade, regina Maria, D.I. Suchianu, Nina Curtiss,
Alfred Laslie Rowse şi Alfred Fabre Luce. Nume prevestind vasta platformă de
relaţii a prinţesei. Zicea un cunoscut: „Am cinat cu dânsa cu Maurice Barres,
tot ea ne-a dus la Leon Blum, la ea puteau fi întâlniţi Aristide Briand,
Paul-Boncour, Maurice Paleologue, Jules Cambon, Paul Valéry, Lucien Benda,
fraţii Tharaud, abatele Mugnier”. Iar peste Canalul Mânecii, Mac Donald,
Winston Churchill. Parisul o cunoştea ca mijlocitoare între înalta societate şi
lumea literelor. Şi cum în istoria marilor familii intră şi aceea a palatelor
lor, un capitol este dedicat palatului de la Mogoşoaia. „Casă de creaţie” în timpul
comunismului, ţintă turistică, în curte, lângă biserică vedeai crucea tombală
răsturnată a ministrului Alecu Constantinescu, iar mai încolo, într-o gheretă
de scânduri, statuia de bronz a lui I.C. Brătianu, de Nestrovici. Dând s-o
fotografiez, printre scânduri, am fost împiedicat. În acea zi, pe scările
palatului, pictorul Ion Mirea lua schiţe, Şerban Mironescu şi sora lui, fiii
lui Codin Mironescu provenind din cercul Rugului Aprins, schimbau saluturi cu
familia Cioculescu, pe când maică-mea rupea o crenguţă din trandafirul japonez
(de fapt, indian), de pe lata scară a palatului. Adusă acasă, pusă în apă, ea
încolţi. După şase decenii, străjuieşte biroul meu, de la mansarda casei, îl ud
cu consideraţia care se cuvine veteranilor, la şase decenii de fidelă prezenţă.
Când şi când mai scoate câte o floare...
Sa mère, la princesse Hélène, tient un salon fort réputé à Paris, où le jeune homme rencontre entre autres les musiciens Claude Debussy, Fauré, Charles Gounod et Camille Saint-Saëns, les peintres Pierre Bonnard et Édouard Vuillard, le sculpteur Aristide Maillol, ainsi qu'Anatole France et surtout Marcel Proust (qui grandit également rue de Courcelles), dont il devient avec son frère un ami proche, surtout à partir de 19012. Proust appelle Antoine Bibesco « Un titan formidable et charmant3 », dont les paroles « distillent un miel délicieux et ne manquent pas, malgré cela, d'un certain aiguillon. » Les parents du jeune homme sont des mécènes du milieu musical et pictural et commandent des œuvres à Edgar Degas et Georges Enesco. Antoine Bibesco continue la tradition familiale en commandant des tableaux à son ami Vuillard.
Il fait ses études secondaires en Angleterre et en France. Il est diplômé en lettres et en droit à Paris4.
Son amitié avec Proust dure jusqu'à la mort de ce dernier en 1922. Il est Ocsebib et Proust est surnommé Lecram. Le prince Bibesco tente de faire publier À la recherche du temps perdu par André Gide à la Nouvelle Revue française, mais n'y parvient pas. Bibesco inspire Proust pour certains des traits de Robert de Saint-Loup. Il se rendait souvent en visite le soir chez Proust, qui vivait reclus dans son appartement, pour lui raconter avec esprit les derniers faits des gens du monde.
Bibesco publie plus tard sa correspondance avec l'écrivain. L’Académie française lui décerne le prix Saintour en 1950. Il écrit lui-même des pièces de théâtre en français, qui sont aujourd'hui oubliées. Une de ses pièces rencontre toutefois un certain succès à Broadway en 1930 (Ladies All). Il traduit aussi en français Week end de Noel Coward et Le Domaine de John Galsworthy.
Carrière diplomatique
Antoine Bibesco au travail à l'ambassade roumaine aux États-Unis (1924).Le prince et la princesse Bibesco.
Antoine Bibesco entre dans la carrière diplomatique en 19004. Il est d'abord conseiller de la légation roumaine à Paris, à Saint-Pétersbourg, puis premier secrétaire à Londres en 1914. En 1918, il fait partie du cercle des amis d'Herbert Asquith, ancien Premier ministre britannique. À l'époque, le prince Bibesco a une liaison avec Enid Bagnold, mais il tombe amoureux de la fille d'Asquith, Elizabeth, qui n'a que vingt-et-un ans alors qu'il en a quarante. Lady Asquith estime qu'il aura une bonne influence sur sa fille et écrit : « Quel gentilhomme ! Il n'y a aucun gentleman de la sorte dans ma famille et aucun qui n'ait reçu une telle éducation. » Le mariage a lieu le en l'église anglicaneSt. Margaret's de Westminster. C'est l'événement mondain de l'année auquel assiste même la reine-mère Alexandra. George Bernard Shaw fait aussi partie des invités. De cette union est issue une fille unique, Priscilla (1920-2004)5.
Le mariage n'empêche pas le prince Bibesco d'entretenir des liaisons féminines. Rebecca West, avec qui il aura une courte liaison en 1927, le surnomme « l'athlète du boudoir ». Elle se rendra compte, à une réception à l'ambassade d'Angleterre à Paris, que beaucoup des dames présentes ont été par le passé les maîtresses du prince.
Il poursuit sa carrière diplomatique à Washington, où il est ministre plénipotentiaire de la légation roumaine de 1920 à 1926, puis à Madrid de 1927 à 19334. Le Premier ministre roumain, Titulescu, rappelle en 1936 tout le personnel diplomatique et le prince remplit la tâche difficile d'assurer la France et la Grande-Bretagne que le royaume de Roumanie ne tombera pas du côté du fascisme.
Il vit en Roumanie à partir de 1939. Sa femme meurt en 1945 et ses propriétés sont confisquées par le régime communiste. Il ne retournera plus dans son pays. Il revient vivre à Paris, au 45, quai de Bourbon, à la pointe de l’île Saint-Louis, demeure à Paris des Bibesco depuis 1919, où il meurt en 1951. Il est enterré à Paris[Où ?], loin de sa femme, la princesse Elizabeth, inhumée dans la nécropole familiale des Bibesco, leur ancien palais de Mogoșoaia, Roumanie.
Enid Bagnold écrit à sa mort dans The Times : « Il avait trois tombeaux dans son cœur, qu'il n'a en fin de compte selon moi jamais pu fermer : celui de sa mère, de son frère Emmanuel, et de sa femme ».
Œuvre
La Lutte, pièce de théâtre
Un Jaloux, pièce de théâtre, montée en 1904 au théâtre Marigny
Jacques Abran, pièce de théâtre montée au théâtre Réjane
« Mon petit Antoine », correspondance et conversations avec Marcel Proust, Arfuyen, 2022
Bibliographie
Constantin Gane, (ro) Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. 2, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1935
Mina Curtiss, (en) Other People's Letters, Boston, Houghton Mifflin Company, 1978
George Painter, Marcel Proust, Paris, Mercure de France, 1966, 2de édition 1992, traduit de l'anglais
1
2 b) George-Valentin Bibesco
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu