“E straniu să vezi ortografiat franţuzeşte de pana celui care a scris epopeea timpului descompus şi a sufletului modern, Marcel Proust, numele târguşorului oltean Strehaia, a Mehedinţului, a Comarnicului, a Corcovei, să-l auzi declarând prinţului Anton Bibescu în tonul lui calm de etern adolescent şi cu frază construită simfonic că-l consideră „cel mai inteligent franţuz” cerându-i voie „de a fi considerat, el, Proust, nițeluş român”.
Prietenia dintre Antoine Bibescu şi Marcel Proust este una din acele afecţiuni nimicitoare şi unice, pline de un chinuitor deliciu, regăsirea a două suflete gemene care se căutau de veacuri şi s-au regăsit pentru a se mângâia şi a se distruge, pentru a se înfrăţi şi a-şi pregăti infinite dezagramente. Se anunţă în această ultimă carte a principesei Bibescu, unde se povesteşte un episod de bal (Balul Intranssigeant), când bietul Proust a fost refuzat de la amiciţia strălucitoarei valahe, publicarea în întregime a scrisorilor lui Swann către Antoine Bibesco, sub titlul „Aux enfers avec Marcel Proust”.
Câteva pasagii obscure şi un lapsus calami din aceste fragmente publicate nasc un interes palpitant şi psihanalitic, luminate ciudat de titlul infernal ce se anunţă.
Şi Marcel, şi Antoine sunt doi anxioşi cu complexul oedipian puternic dezvoltat. (Vezi scrisorile lui Proust către Bibescu, când a murit mama celui din urmă). Doi feminini, graţioşi cu sufletul torturat şi complicat. „Mon petit Antoine’’ e apelativul favorit întrebuinţat de cel care a fost pentru amicii săi veşnicul „le petit Marcel”. Într-o societate unde împreună cu Bertrand de Salignac-Fénelon, acela care a devenit cuceritorul Saint-Loup în romanele proustiene, erau „des jeunes et brillants parias”, s-au întâlnit din motive felurite, dar care îi legau.
Bertrand de Fénelon pentru că era dreyfusard în mijlocul unei nobilimi reacţionare. Antoine, deşi prinţ veritabil, cu toată înrudirea cu strălucitoarea Ana de Noailles, născută Brâncoveanu, se născuse pe malurile Danubiului, unde a situat La Fontaine vestitul lui ţăran. Marcel Proust era numai un estet consumat şi arhimilionar, fiul unui medic şi al unei evreice tandre, nemuritoare mamă cu iubire de maimuţă, iubirea dusă până la asfixia fiului, rămas infantil în multe privinţe din cauza dragostei materne, acaparante şi copleşitoare.
Ce-i lega? Plăcerile de snobi —”Les plaisirs et Ies jours” e cartea de debuta lui Proust —, delicateţea infinită, gustul exagerat al observaţiei şi bârfelii scumpilor cunoscuţi pe care Marcel a avut grija să-i fixeze ca pe insecte în romanul lui — cronică scandaloasă unde mişună toată fauna şi flora epocii —, situaţia lor de paria într-o lume pe care o adorau la nebunie. Principesei Marthe Bibescu îi place a crede că Antoine dădea anumite informaţii din codul secret al acelei lumi lui Marcel, insinuând şi palpitând grozav de bucurie că tribul lor valah era acolo pe picior de egalitate, pe când bietul Proust, cu toate calităţile lui, era un simplu intrus.
Surâzi şi-ţi recunoşti compatrioata. Confundă cu o teribilă rapiditate uluitoarea adaptabilitate a românului în medii străine cu ceea ce este acolo autohton și pur. Când întâmplarea îți aduce străini în neamuri sunt fără îndoială rubedenii, dar tot străini rămân. Am surprins odată la o căsătorie mixtă cum copii se jenau uşor şi tachinau pe tatăl lor de altă naţionalitate decât a mamei (în a cărei patrie se naturalizase) pentru anumite moravuri în ochii lor comice ale poporului din care se trăgea tatăl lor. Aţi observat, desigur, uşurinţa scandaloasă cu care românul deschide saloanele şi casele străine, amiciţia şi uneori inima lor. Această versatilitate — uneori scabroasă — îi dă posibilitatea de a se transpune ca un cameleon în diferite medii şi a lua culoarea adecvată. Cameleonismul este unul dintre caracterele sufletului românesc… în străinătate (ca să fim amabili şi să nu ne bârfim neamul).
Culorile variate pe care le capătă ad-hoc nu însemnează că s-a schimbat definitiv cameleonul, ci este o anumită caracteristică de suprafaţă. El rămâne tot cameleon. Dar aci se pare că desrădăcinarea este mai adâncă – Martha Bibescu, tânăra romanţioasă de 19 ani, exilată pe Valea Comarnicului unsprezece luni pe an, autoare a unei cărţi cu “Opt paradisuri” în limba franceză, suspină după unicul şi adevăratul Paradis — iar acela, vai, pierdut! — Parisul. Nici soacra (Contesa Valentine-Marie-Henriette de Caraman-Chimay, întâia principesă de Bauffremont, apoi principesă George Bibescu), nici socrul amator de Paris, dar mort prea devreme, nici soţul nu îi dădeau permisiunea de a se stabili în Oraşul Luminilor. Se duce doar o lună pe an acolo.
Îmi imaginez cu o plăcere rea chinurile atroce ale frumoasei românce — o spune Proust, niţel îndrăgostit! — de pe Valea Comarnicului, neavând alt orizont decât dealurile calcaroase (familia Bibescu furnizează un var excelent), suspinând după baluri pariziene, conversaţie în limba lui Racine şi flirt „șic”.
Martha Bibescu se întreabă inocentă de ce a refuzat la bal amiciţia oferită de Proust. În noaptea aceea de pomină, scriitorul pe-atunci completamente necunoscut venise bolnav, cu ochii lui halucinaţi, cântaţi în poemele lui Paul Morand, pentru a lua măsura unei principese necesare în romanele pe care le avea pe şantier.
Într-o ultimă întrevedere la Ritz, în timpul războiului, Marthe Bibescu povesteşte curiozitatea gravă cu care Proust explica şi observa unui amic comun o anumită formă sau cută nouă lăsată de durere pe figura nobilei principese. Era curiozitatea unui sculptor şi a unui psiholog.
La balul cu Marcel Proust — sau mai exact la balul fără Proust —, valaha a fost ostilă amiciţiei, cum remarcă cu amărăciune Swann într-o scrisoare adresată la Comarnic. Marthe Bibescu se întreabă din ce cauză a fost aşa de exagerat ostilă faţă de amicul lui Antoine şi dă un răspuns posterior, patetic şi obscur: “avea o barbă de rege asirian; venise la bal cu paltonul de blană pe el, parcă m-ar fi aşteptat la gară; presimţeam în el un vrăjitor care ştia toate secretele; parcă era un mag; venisem să dansez, iar nu să petrec o noapte de discuţie cu un necunoscut, chiar dacă e prietenul nedespărţit al lui Antoine şi al lui Bertrand de Fénelon”.
Mai sunt şi alte explicări, dar niciuna plauzibilă. Adevăratul motiv nu e dat în carte. El se referă la cameleonismul românesc şi la românism, în genere, când se află în străinătate. La al noulea Paradis, în specie. Românul e cameleon şi snob (în străinătate). Bietul Marcel Proust nu era un nume în acea lume în care tânăra valahă se străduia din toate puterile să intre. Nici recomandaţie, amiciţia lui.
„Au bal avec MarcelProust”? Titlul e uzurpat. O româncă în străinătate e însetată de a face mari cuceriri. Se mărită cu contele de Noailles – Ana Brâncoveanu – şi uită că e valahă. Cu ducele de La Rochefoucauld – Alice Cocea. Cu Louis Verneuil – scumpa noastră Elvira Popescu. Cu savanţi de renume mondial, ca Werner Sombart.
Nu se stă de vorbă cu un snob şi un estet insignifiant, lipsit de nume, atunci când se pot face cuceriri mai sgomotoase. (…)
Fantezie, impetuozitate şi farmec. Sunt cele trei arme cu care luptă românul între alte neamuri şi calităţile prin excelenţă ale lui Antoine Bibescu, aşa cum reies din scrisorile lui Proust, publicate în această carte în fragmente. Gândiţi-vă şi la patosul poetesei Brâncoveanu, contesă de Noailles, la lirismul elegiac şi pasionat al lui Panait Istrati, la impetuozitatea Elvirei şi la patima cruntă a Prizonierei, cum a jucat-o Ventura, la îndrăzneala lui Valeriu Marcu, prinţul eseiştilor berlinezi recunoscut de Heinrich Mann, lansat la 29 de ani cu patru cărţi în limba germană, comentate şi viu discutate.
Fantezie, impetuozitate, farmec şi pasiune. Accente orientale, fără îndoială. Când analizezi cărţile Marthei Bibescu aceleaşi caractere orientale şi româneşti ies cu orbitoare evidenţă la iveală. După diverse genuri abordate, principesa scriitoare s-a reîntors la sursele originare, găsind tonul just și dând opera ei clasică în două volume: „Izvor, ţară a sălciilor”, unde face sinteza folclorului, a misticei şi a vieţii câmpeneşti.
Situaţia Bibeştilor în literatura franceză e ciudată şi neclară prin voinţa şi poate prin destinul lor, asemeni Anei Brâncoveanu. Anton Bibescu, dramaturg jucat nu de puţine ori pe scenele pariziene, intrat definitiv prin portalul lui Proust în galeria franceză, Pilade al unui genial Oreste, francez prin educaţie şi aspiraţii, a rămas mereu diplomat roman. Persistenţa acestei legături e analogă cu Izvorul verişoarei lui.
„Les huits paradis’’ a Marthei Bibescu a fost premiată de Academia Franceză. Ca şi Ana de Noailles, prietena şi divina poetesă, cântată de Barres şi de două generaţii de scriitori parizieni, Bibeştii rămân, totuşi, meteei de limbă franceză.
Situaţia lor „în marigine”, cu toate calităţile şi materialul iniţial de prim rang arată ce a pierdut cultura românească prin înstrăinarea boemei ei, încadrată în limbă şi cultură franceză. Dezerţiunea unei clase sociale de la îndatoririle de cultură naţională este un caz tragic şi o pierdere ireparabilă de partea ambelor părţi.
Cartea principesei Bibescu, cu detaliile ei luxuriante şi cu umbra lui Proust, aminteşte de această problemă: călcâiul lui Ahile pentru cultura românească.
*** Petre Marcu Balș, Curentul, aprilie 1929
Semnatarul cronicii, Petre Marcu Balș, a devenit ulterior cunoscut ca scriitor sub numele Petre Pandrea. Cartea Marthei Bibesco, “La bal cu Marcel Proust”, a apărut în 1928 la Paris și a fost tradusă în 1976 în limba română de Tudor Ionescu.
Le Grand Hôtel de Cabourg
A l'été 1907, la Belle Epoque voit l'apogée de la Côte Fleurie.
Pour soigner son asthme chronique, Marcel PROUST part pour la station balnéaire de Cabourg et choisit de séjourner au Grand Hôtel qui vient d'ouvrir ses portes.
