Partaja
În Pactul autobiografic, Philippe Lejeune este de părere că textele autoreferențiale – jurnale, memorii, autobiografii, corespondență etc. – presupun un tip de lectură condiționat de încrederea pe care cititorul o capătă în pagina pe care o parcurge. Un cititor atent își dă repede seama că scrisorile lui Cehov nu sunt, neapărat, un exercițiu de sinceritate, cât, aș zice, un excelent exercițiu de stil. Scrisul nu este, pentru Cehov, o „dezbrăcare” și nu înseamnă, în niciun caz, cu sintagma regizorului Andrei Șerban, „a rămâne gol” pe scenă, oricare ar fi ea, una de teatru sau una a vieții, ci înseamnă, mai curând, ascunderea permanentă în spatele unor voaluri fine de ironie.
În condiții grafice excelente, a apărut la Editura Polirom în 2018 volumul A.P. Cehov. O viață în scrisori. Corespondeță (1879-1890). Traducerea din limba rusă, notele, comentariile și prefața sunt realizate de Sorina Bălănescu.
Aș fi vrut să scriu despre corespondența lui Cehov. Treptat, mi-am dat seama că nu despre multele scrisori pe care le scria Cehov pe zi (în medie, 3 scrisori, destul de lungi) ar trebui să fie vorba, ci despre cenzură. Nu există, se pare, încă, o ediție integrală, necenzurată, a acestei corespondențe, nici în română și nici în rusă.
Dar cui îi scria Cehov?! În primul rând, rudelor, apoi prietenilor și directorilor de publicații, dar și unor femei, admiratoare sau aspirante la statutul de scriitor. S-au păstrat aproape 10 000 de texte, nu doar corespondență, căci dramaturgul avea o fire pedantă și înregistrase minuțios, într-o arhivă, toate documentele, de la chitanțe și adeverințe, la scrisori și telegrame.
Oricum greu de reconstituit, fiindcă nu toți destinatarii misivelor expediate de marele dramaturg le-au păstrat cum trebuie (s-au pierdut, după unele aprecieri, cam 1 500 de înscrisuri), textele aceastea au suferit și din pricina cenzurii, aplicate în mai multe rânduri, în mai multe straturi, ca un fard nereușit. Scriitoare la rândul ei, Lidia Avilova, de exemplu, care se considerase singura iubire mare a lui Cehov, a fost dezamăgită să constate, după moartea lui, că lucrurile nu stăteau așa și că existaseră și alte iubiri, prin urmare, a distrus scrisorile primite de la el.
Textul a fost „curățat” de expresii considerate de sora scriitorului, Maria Pavlovna, cam vulgare, compromițătoare, în orice caz. Apoi, diversele regimuri politice au folosit, la rândul lor, idelologic, această corespondență, manipulând, prin „decupaje”, textul. Dramaturgul însuși, se  pare, conștient de valoarea operei sale, s-a autocenzurat, mai ales în ultima parte a vieții, dovadă că aceste texte sunt, de la un moment dat încolo, mai puțin documente personale, mai mult însemnări de călătorie, studii sociale sau reflecții pe diferite subiecte.
Autentice sunt, fără îndoială, aceste pagini pline de umor, amărăciune, observație socială și ironie, dar nu sunt, până la capăt, și sincere, până la intimitate, căci puține erau, de fapt, persoanele față de care își îngăduia să fie cu adevărat sincer – de exemplu, face excepție un publicist, A.S. Suvorin, căruia, se pare, dramaturgul i se confesa fără să-și ia măsuri de precauție.
A.P. Cehov își scrie ușor corespondența, la fel de ușor cum își scria, se pare, schițele și povestirile, dând impresia de spontaneitate absolută și de vervă. Adeseori, face din el însuși ținta ironiei, plasându-se între Scylla și Caribda, adică între medicina, care-i oferă mijloacele de subzistență, și literatura pentru care trăiește:
„Am marele ghinion să fiu medic, și nu există individ care să nu socotească util să discute cu mine despre medicină. Și când se plictisește de medicină, aduce vorba despre literatură…”
Îi repugnă tot ce este snob, prețios, lipsit de substanță, așa cum vedem din scrisorile către sora sa. Aflat la Ialta, în 1889, Cehov se plânge de faptul că nu poate rămâne nicio clipă singur, într-o vară de care „s-a săturat ca de ridichi”. Tot felul de veleitari îi cer părerea despre manuscriselele lor, forțându-l să facă față, cu greu, simpatiei publice, de care s-ar lipsi cu ușurință, dacă ar putea:
Către M.P. Cehova 18 iulie 1889, Ialta
Mă aflu la Ialta (vila Farbstein). Nu mă pot hotărî să vă cer ție și Nataliei Mihailovna să veniți aici, deoarece nu am idee cât o să rămân în acest loc și unde o să plec după aceea. Este o plictiseală de moarte, așa că nu-i exclus să plec de aici mâine sau poimâne. O să plec la Sumi, iar de la Sumi la Moscova, fără să mai aștept luna septembrie. M-am săturat de vara asta ca de ridichi.
Am tras la o vilă foarte acceptabilă, plătesc pentru 1 ½ cameră o rublă pe zi. Marea este la doi pași. Vegetația de la Ialta este jalnică. Chiparoșii mult lăudați nu cresc mai înalți decât plopul din grădina familiei Lintvariov, la stânga cerdacului sunt întunecați, țepeni și plini de praf. (…) Femeile miros a înghețată cu frișcă. Din păcate, am mulți cunoscuți. Rareori rămân singur. Sunt nevoit să ascult toate prostiile inteligente și să dau răspunsuri lungi. Mă abordează studenți care-mi cer să le citesc manuscrise voluminoase. Totul este pretențios, inteligent, nobil și fără har. (…)
Multe dintre scrisorile cehoviene surprind preferințele scriitorului în materie de literatură, mai cu seamă viziunea sa despre relația dintre formă și fond. Interesante sunt și ideile despre gustul literar al epocii. La un moment dat, prin 1884, Cehov ironizează pretențiile revistelor care nu-i publică textele dacă acestea sunt prea lungi, mai lungi de 100 de rânduri. Nu literatură adevărată, ci un proces-verbal i se pretinde atunci când i se cere, sub amenințarea nepublicării, să revină asupra dimensiunilor unui manuscris – „Ce spuneți, să mă însor cu o negustoreasă bogată? O să mă însor cu o negustoreasă grasă și o să scot o revistă groasă”.  Preferă să taie singur din text, fiindcă este de părere că, după ce este atât de prost plătit, această ”decupare” a paginii este o umilință în plus.
Destul de sceptic în privința calității literaturii din epoca sa, Cehov îi ia totuși apărarea lui Tolstoi, care publicase Sonata Kreutzer, o nuvelă primită destul de prost de critici. Argumentele lui Cehov sunt clare și se constituie într-un exercițiu de admirație pentru un mare scriitor, nedreptățit, în acel moment, de cronicari cu talent îndoielnic. Cehov admiră claritatea gândirii, autenticitatea și „frumusețe a execuției”:
Către A.N. Pleșceev, 15 februarie 1890, Moscova
Chiar nu v-a plăcut Sonata Kreutzer? N-aș spune că este o bucată genială, care să rămână pentru eternitate – în privința asta, nu mă pot erija în judecător, însă, după părerea mea, în noianul de literatură care se scrie la noi și în străinătate, cu greu am putea găsi ceva care să cântărească la fel de mult ca importanță a intenției și ca frumusețe a execuției. Nemaivorbind de calitățile artistice care, pe alocuri, sunt uimitoare; îi mulțumesc nuvelei că stimulează gândirea în cel mai înalt grad. Când o citești, abia poți să nu exclami: E adevărat! ori Nu-i adevărat! (p. 347)
 Ceea ce te frapează când îi citești scrisorile, este simțul umorului. Nu se prea ia în serios, nu-și dă importanță, nu este, niciun moment, prezumțios. Nu el este marele personaj al propriei scrieri. Matei  Vișniec spune, pe bună dreptate, că „marele personaj pe care l-a creat Cehov este atmosfera”. Cehov dă impresia că trece ușor peste necazuri mai mici sau mai mari, vorbind despre sine fără să se victimizeze. Ia lucrurile așa cum sunt și le prezintă într-un fel de-a dreptul plăcut, cuceritor chiar și prin franchețe. Într-o scrisoare cu adevărat minunată, destinată celor de acasă, Cehov face haz de necaz. Nu-i priește călătoria cu vaporul, pe Volga, îi este rău, dar scrie despre inconveniente cu mult umor:
Cehovilor, 23 aprilie 1890
Volga, vaporul Aleksandr Nevski, dimineața devreme
Ajuns pe vapor, am socotit că prima mea datorie este să dau frâu talentului, adică să merg la culcare. Când m-am trezit, am văzut soarele. Volga arată bine; luncile pline de apă, mănăstirile inundate de soare, bisericile albe; întinderea apei este uimitoare; oriunde te-ai uita, peste tot găsești locșoare numai bune de pescuit cu undița: pe mal rătăcesc văcuțe care smulg fire de iarbă verde, din când în când se aude cornul păstorului. Deasupra apei zboară pescăruși albi, care seamănă cu Drișa cea mică. Vaporul este destul de modest.
Cel mai bun loc este WC-ul. Se află undeva sus, sunt patru trepte de urcat, așa că un om lipsit de experiență le-ar putea lua ușor drept un tron regal. Cel mai rău lucru pe vapor este masa de prânz. Întrucât mi-am câștigat banii cu sudoare și sânge, aș dori să fie pe dos, adică masa de prânz să fie mai bună decât WC-ul, mai ales că, după vinul de Santurin, mi s-au întors mațele pe dos, așa că până la Tomsk o să mă lipsesc de WC. (p. 374)
În aceeași scrisoare, la un moment dat, vine vorba despre o admiratoare, Kundasova, care îi este destul de apropiată. Pe Kundasova, se pare, o femeie destul de antipatică, o cunosc și cei de acasă, ceea ce este și mai interesant, fiindcă se creează, în felul acesta, prin scriitură, un fel de complicitate între autorul scrisorii și destinatarii ei. Călătoresc cu același vapor, prilej numai bun ca Cehov să o studieze ca pe un exemplar pitoresc și să îi facă, e drept, un portret caricatural, însă nemuritor:
Cu mine călătorește Kundasova. Unde merge și de ce – nu știu. Când încep s-o trag de limbă despre asta, ea se avântă în niște ipoteze tulburi despre cineva care i-a dat întâlnire într-o râpă din preajma Kineșmei, apoi izbucnește într-un râs turbat și începe să tropăie din picioare sau să dea cu cotul și să lovească tot ce se nimerește prin preajmă… Am trecut și de Kineșma, și de râpe, însă ea își continuă călătoria, ceea ce, bineînțeles, nu poate decât să mă bucure. Apropo, ieri, pentru prima oară în viața mea, am văzut cum mănâncă. Nu mănâncă mai puțin decât alții, însă mestecă mașinal, parcă mestecă ovăz. (p. 375)
Într-un articol despre Cehov, George Banu amintește de un moment în care, chiar în timpul vieții, scriitorul este cenzurat. Scrisese, în 1885, pornind de la o nuvelă, o piesă care duce, ca atmosferă și problematică, spre Azilul de noapte, al lui Gorki. Cenzorii epocii, căutători de „optimism artificial și curățenie sterilă”, au interzis piesa, cu motivația că „E o piesă sumbră și murdară!”. Un timp, nu s-a mai știut nimic despre acest text, care va fi redescoperit, în 1911, de Maria, sora scriitorului, și va fi, în fine, jucat pe o scenă, în 1914, la zece ani de la moartea acestuia. Extrapolând, cam acesta este și destinul operei cehoviene, greu de perceput astăzi în integralitatea sa (la modul cantitativ, chiar), din pricina a numeroase „intervenții” – trunchieri, eliminări, „acoperiri” – provocate, în esență, de o cenzură, asumată sau nu.
Cu toate aceste pierderi, opera lui Cehov, din care face parte și corespondența, are forța de a tăia „ferestre mici” în peretele de obscurantism pe care-l ridică, asemenea unui decor decadent, societatea, în general indiferentă la „fragilitatea pescărușilor împăiați”. Matei Vișniec îi scrie lui Cehov, într-un dialog peste timp, între dramaturgi, ca să-i mărturisească ce a simțit citindu-i paginile: „piesele dumneavoastră sunt nişte ferestre mici prin care publicul priveşte, din exterior, într-o casă de nebuni – casa de nebuni a lumii cehoviene în care aţi închis o întreagă epocă, sau mai bine zis un sfârşit de epocă, o lume pe cale să apună, o lume pe care istoria a măturat-o de altfel fără milă imediat după ce aţi binevoit să muriţi.” (Mașinăria Cehov. Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați).
Corespondența lui A.P. Cehov îți permite să privești în interiorul unei lumi care are nebunia ei, așa este. În același timp, scrisorile acestea, încă atât de vii, îți creează perfect impresia că autorul urcă pe scenă, alături de actori, într-o piesă de atmosferă, care te poartă lin, ca un vapor pe Volga.
Trimiteri bibliografice:
Banu, George, Cehov, aproapele nostru, Editura Nemira, București, 2017.
Lejeunne, Philippe, Pactul autobiografic, traducere de Irina Margareta Nistor, Editura Univers, București, 2000.
Vișniec, Matei, Mașinăria Cehov. Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați, Editura Humanitas, București, 2008/
O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890) de A.P. Cehov
Editura: Polirom
Ediție îngrijită, traducere din limba rusă, note, comentarii și prefață: Sorina Bălănescu
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 472
ISBN: 978-973-46-7558-6