Mîna Baldovinei dădu la o parte muselina apărătorii de ţînţari şi îna – intă uşor, pe dibuite, ca şi cum se afla în căutarea unui burete, şi nu a unui copil de cinci ani; descheie cămăşuţa şi contemplă pieptul băiatului plin de gîlme şi zgîrieturi violent colorate, piept ce se ridica şi cobora de parcă ar fi trebuit să facă un mare efort pentru a ajunge la ritmul firesc; deschise apoi şliţul pijamalei şi-i văzu pulpele, testiculele mici pline de vînătăi tumefiate, şi, întinzîndu-şi şi mai mult mîinile, băgă de seamă că picioarele erau reci şi tremurau. În clipa aceea, la miezul nopţii, se stinseră luminile în sălaşurile campamentului militar şi se aprinseră cele de la posturile fixe, iar lanternele patrulelor se pogorîră peste băltoace, convertite într-un monstru vagabond ce fugărea scarabeii.
Disperată, cu părul vîlvoi, Baldovina avea aerul unei cameriste ce se retrăgea din castelul incendiat, încăpere după încăpere, cu un băieţel în braţe, fidelă stăpînilor care părăsiseră locul în grabă.Avea nevoie de ajutor, căci de fiecare dată cînd ridica muselina vedea cum trupul se alungea, şi gîlmele ieşeau şi mai mult în evidenţă; îngrozită şi pentru a-şi ostoi pofta de fugă, îşi luă aerul că pornise în căutarea celeilalte perechi de servitori. Ordonanţa şi Truni se arătară agreabil surprinşi de sosirea ei. Vorbea fără cuvinte, cu priviri foarte convingătoare, despre leacul de care avea nevoie copilul abandonat. Descria corpul şi gîlmele, de parcă le-ar fi văzut crescînd fără oprire, şi ar fi zărit în mişcarea lor lentă şi spiralată, de fier de călcat şi îndoielnică gelatină, apariţia fantasmatică şi rozalie, migraţia acelor nori pe micul trup. În timp ce umflăturile puneau stăpînire pe întregul corp, gîfîitul dădea de veste că astmul îi lăsase creaturii tot atîta aer cît se pierdea prin pori. Uşa întredeschisă la care ajunse Baldovina îi înfăţişa pe cei doi cu pledurile patului pe umeri, ca şi cum exigenţele presante ale siluetei ce apăruse i-ar fi adus într-o postură asemănătoare unui munte de nisip, care, surpîndu-li-se peste acoperiş, abia le-ar fi îngăduit să întrezărească spectacolul din chiar poziţia de fugă. Îi spuseră foarte încet să-l frece cu alcool, deoarece în mod sigur copilul fusese pişcat de furnica-leu, cînd se zbenguise prin grădină. Şi că respiraţia ast – matică nu avea importanţă, ea apărea şi dispărea, numai că în acest interval corpul se supunea durerii, după care aceasta se retrăgea fără să se piardă adevărata sănătate, şi nici buna-dispoziţie. Baldovina se întoarse gîndindu- se că, slavă Domnului, se găsise cineva să preia micul trup, care o responsabiliza într-un mod misterios, bîiguind explicaţii şi supraveghindu-l cu grijă, căci îl puteau podidi în orice moment gîlmele şi astmul, care pe ea o umpleau de groază. Şi apoi venea Colonelul, şi ea era cea care trebuia să facă faţă unui şir de întrebări cărora le răspundea cu o nestăpînită lipsă de atenţie, oferind un contrapunct cu atîtea suişuri şi coborîşuri, tresăriri şi minciuni, încît Colonelul slobozea hohote de bariton, iar Baldovina devenea uşoară şi se evapora, se evapora, iar cînd era chemată din nou, făcea în aşa fel încît vocea îi traversa o pădure întunecată, cu numeroase obstacole, iar ecoul glasului ei hrănea şi alte voci, pentru a părea că fusese chemată toată casa, iar Baldovinei, care era doar un fragment din ea, să-i revină o particulă atît de mică, încît aceasta să fie consolidată cu urgenţe noi, şi să adauge o şi mai mare încărcătură la potenţialul undei sonore.
Teatrul nocturn al Baldovinei era casa Şefului. Cînd stăpînul nu se afla acolo, figura lui ieşea şi mai mult în evidenţă, devenea şi mai respectată şi temută, şi toate se judecau în raport cu gravitatea spaimei generate de această absenţă. În pofida somptuozităţii sale, casa era construită cu simplitatea liniară a caselor pescăreşti. În centru, salonul era atît de mare, încît mobilele păreau figuri de dansatori cărora le-ar fi fost imposibil, chiar şi noaptea, să se atingă unii de alţii. Pe fiecare latură existau două încăperi: într-una dormeau José Cemí şi sora lui, în cealaltă Şeful şi soţia sa, legaţi unul de altul printr-o asemenea sănătate, încît părea cu neputinţă, în acel moment de groază pentru Baldovina, să creadă că ei o zămisliseră pe creatura astmatică, emiţătoare de cercuri şi gîlme. După cele două încăperi, veneau la rînd toaletele, urmate de alte două încăperi laterale. Cea din stînga, ocupată de vărul Şefului, student, sosit din provincie pentru studii de inginerie. Apoi, două încăperi pentru bucătărie, unde mulatrul Juan Izquierdo, bucătăr perfect, soldat mereu în alb, purta vestă albă la începutul săptămînii, şi murdară sîmbăta, cînd umbla după împrumuturi, sărac, învăluit într-o invincibilă tăcere de diorit egiptean. Îşi începea săptămîna cu aroganţa unui mulatru oriental afiliat colonatului (1.), dar înclinînduse în ultimele zile ale săptămînii, cînd formula cereri de-o seriozitate infinită pentru sume minuscule, însoţite mereu de spaima că Şeful ar fi putut afla că victima predilectă a acelor împrumuturi, mereu reînnoite şi niciodată returnate, era vărul său. După camera Colonelului şi a soţiei sale, urma sala de baie, care, respectînd elementara şi grosolana lege a simetriei în locuinţele tropicale de o asemenea anvergură, impunea paralelismul, existenţa dublă a toaletelor şi a micilor debarale în care se păstrau pămătufurile cu pene şi cursele de şoareci scoase din uz. Urma apoi încăperea cu cea mai tainică individualitate din reşedinţă, deschisă numai în zilele de mare curăţenie, cînd îngăduia să fie văzută simplitatea naturilor ei moarte. Dar pentru copii, în timpul nopţii, în succesiunea nopţilor lor, părea că pluteşte ca o aură şi se deplasează dintr-un loc într-altul, ca abisul pascalian. Dacă în vreuna din dimineţi se deschidea pe furiş, dădeau acolo cîte o raită micuţul José Cemí şi sora lui, mai mare decît el cu doi ani, ca să vadă mesele la care îşi desfăşurase tatăl lor activitatea de inginerie campestră, în primii săi ani de carieră militară; jocul de yaqui cu mingea din maţe de raţă nu era unul obişnuit pentru cei doi fraţi, dar mai degrabă îl juca Violante – cum se numea surioara – cu vreo bonă mai tinerică, adusă în casă pentru a-i ţine de urît sau pentru a-l scuti pe vreun părinte sărac de hrănitul unei guri, sau de grija cîtorva haine de purtat.
Cărţile Colonelului: Enciclopedia Britanică, operele lui Felipe Trigo (2.), romanele de spionaj ale Primului Război Mondial, în care spionii trebuia să treacă de graniţele prostituţiei, iar cei mai îndrăzneţi să ajungă, cu prilejul investigaţiilor lor geologice din Siberia sau Kamchatka, la o bărbuţă îngheţată şi la înţelepciune; biblioteca păstra spaţiile acelea nicicînd străbătute şi pe oamenii aceia dintr-o bucată, care, de îndată ce cumpărau o carte, o şi citeau în prima noapte, şi îşi expunea cărţile în funcţie de pedanteriile neîndemînatice şi capricioase ale celor ce le citeau; nu erau cărţile unor persoane foarte culte, dar erau aranjate pe rafturi, unde aşteptau doi sau trei ani pînă să fie citite, în urma unui şoc afectiv aproape inconştient, desigur, asemenea pantalonilor noi pe care englezii eleganţi îi încredinţau în primele zile valeţilor, pentru ca prin purtare să fie aduşi la o simplitate naturală. Planşetele Colonelului, care era şi inginer, trezeau în rîndul trupelor – cînd îl vedeau umplîndu-le, absorbit, cu schemele artileriei de coastă – aceeaşi devoţiune pe care i-ar fi arătat-o unui preot copt sau unui rege-vînător asirian. Pe planşetă, prinse cu pioneze deja ruginite, se află hîrtii cu debarcări pe meleaguri nesituate în timp şi nici în spaţiu, ca defilarea unei orchestre militare chinezeşti plasate între eternitate şi nimic. De asemenea, pălăriile din cutii ce închipuiau turnuri în gara Rialto (3.), căci aşa se numea soţia Colonelului, dintre care le alegea pe cele ce se potriveau capriciilor ei apropiate, măcar pe jumătate, de-o pasăre portabilă a paradisului, în aşa fel încît aceasta să poată fi mutată de la o pălărie la alta, dînd impresia că eviscerată cum era se agita din nou în aer, cu proaspete şi ponderate palpituri, ieşind în evidenţă fie pe o grămăjoară de căpşuni, din care nu îndrăznea să ciugulească, fie pe un fond galben-canar în faţa căruia ciocul îşi proclama condiţiile lui furioase, gata să-l perforeze ca un pumnal.
Baldovina reveni cu alcool şi cu o cîrpă în lipsă de vată. Se afla din nou în faţa copilului, care continua să gîfîie, iar culoarea şi relieful gîlmelor se amplificau. După miezul nopţii, cum am mai spus, lumina se stinse în toate sălaşurile campamentului militar şi rămaseră aprinse doar becurile de la posturile fixe şi lanternele patrulelor. Văzînd că s-a făcut întuneric în toată casa, Baldovina avu chef să meargă la postul ce asigura protecţia faţadei, dar la ora aceea nu vru să-şi confrunte singurătatea cu aceea a soldatului de gardă. Reuşi să aprindă lumînarea de la sfeşnic şi-şi contemplă umbra zbîrlită dansînd pe pereţi, în timp ce copilul rămase singur, cu pielea tot mai închisă la culoare şi cu respiraţia întretăiată. Cîrpa îmbibată cu alcool începu să picure pe micul corp, pe cearşaf şi pe podea. Baldovina înlocui cîrpa cu un ziar abandonat pe noptieră şi începu să frecţioneze corpul, mai întîi prin mişcări circulare, apoi prin apăsări furioase, de parcă la apariţia fiecărei gîlme ar fi fost nevoită să aplice magica tamponare cu palma umezită de alcool. După care se dădea înapoi şi aducea sfeşnicul lîngă piele, pentru a constata că rezultatul atacurilor şi al contraatacurilor ei era aproape nul. Cu braţul drept obosit de necontenita frecţionare, păru c-o apucă somnul, cînd, dintr-odată, îşi recîştigă elasticitatea musculară, înşfăcă sfeşnicul şi, apropiindu- l din nou de gîlme, constată că respiraţia astmatică rămăsese neschimbată. Copilul se ghemui în pat, cu o picătură consistentă de ceară solidificată pe piept, ca o bucată arzătoare de gheaţă pe mizeria umflăturilor tot mai învineţite.
– Nefericitul, comentă Baldovina, nu vrea să plîngă. Aş vrea să-l aud că plînge, să ştiu că e viu; e clar că se sufocă, dar el nu vrea sau nu ştie să plîngă. Dacă ar fi căzut pe mine o picătură de ceară atît de mare, aş fi ţipat de m-ar fi auzit Colonelul şi señora tocmai de la Operă.
Au mai căzut cîteva picături de ceară pe micul trup. Cristalizate ca-n alabastru, gîlmele spiralate păreau să contenească, să crească şi din nou să rămînă pe loc, ca-n spatele unei urne ce trebuia să ia act de iritarea tegumentelor. La cea mai neînsemnată mişcare a băieţelului, carapacea de ceară se surpa şi apăreau atunci proaspete, matinale, amplificate în roşul lor de infern, umflăturile, pe care Baldovina le vedea şi le simţea ca pe nişte animale în stare să sară din pat şi să se caţere pe spinarea ei.
Se întoarse şi traversă încăperile ce o despărţeau de cei doi servitori care formau o familie. Galiţianul Zoar şi Truni, sora lui Morla, ordonanţa Colonelului, s-au îmbrăcat şi s-au luat după Baldovina să-l vadă pe copilaş, dar n-au făcut nici un comentariu, de parcă n-ar fi vrut să se implice într-o situaţie ce-i depăşea; se gîndeau doar la întoarcerea Colonelului şi la atitudinea lui faţă de ei, căci, neputînd preciza legătura ciudată dintre proliferarea gîlmelor şi dispreţul lor faţă de felul cum au fost tratate, tremurau la ideea că această relaţie i-ar fi putut privi îndeaproape şi ar fi putut fi traşi la răspundere. Şi că, odată cu sosirea Colonelului, legătura ar fi fost imediat descoperită, şi atunci ar fi fost nevoiţi să emigreze, să îndure pedepse mari şi să audă ordinele tunătoare care i-ar fi dat afară din casă şi le-ar fi umplut cuferele cu lacrimi.
Pantalonii de marinar ai galiţianului Zoar ajunseseră lucioşi și-i purta doar cînd stătea în cameră, cu femeia lui. Truni, soţia sa, îşi acoperise capul cu un pled de iarnă cîrpit cu saci de zahăr, un impunător pătrat de pînză scoţiană, stropit din loc în loc cu petece de cămaşă kaki, cea folosită de militari pe timpul iernii. Baldovina, costelivă, uscată, înlăcrimată, părea o flagelatoare din secolul al XVI-lea. Torsul lătăreţ al lui Zoar strălucea ca o vitrină cu trei oglinzi şi părea să fie al unui animal mult mai mare, încastrat ca o cutie între picioare şi braţe. Truni, Trinidad, dădea cu ajutorul numelui ei tonul ritualului şi al slujbei religioase. Într-adevăr, Zoar părea să treacă drept Tatăl, Baldovina drept fiica, iar Truni, Sfîntul Spirit. Baldovina, ca o acolită posedată de diavol, oferea momentului de transă chipul ei împuţinat de maimuţă peruviană, transpira şi se fălea, bătînd scările în ambele direcţii, de parcă urechile ei ar fi primit în flux continuu ordine pentru o mişcare perpetuă.
Cei trei lăsară să cadă asupra copilului lentele şi aglutinatele lor priviri, fără să se uite unul la celălalt, pentru a nu-şi dovedi inutilitatea. Totuşi, căutau remedii străvechi, fiecare dîndu-şi cu părerea în privinţa gîlmelor și a respiraţiei astmatice.
– Am auzit, zise galiţianul Zoar, că mîinile se pun în cruce pe pieptul şi spatele bolnavului, dar nu ştiu dacă se potrivește și la copii. Truni ştie restul.
Ca un Sfînt Cristofor, îl ridică pe băiat şil aşeză la marginea patului, apoi se urcă şi el cu trosnete înfiorătoare, de parcă somiera s-ar fi lovit de podea. Se întinse în patul ce scîrţîia din toate încheieturile, împletitura de sîrme zbătîndu-se ca un peşte în apă fierbinte. Îl apucă pe copil şi-i lipi pieptul mic şi tremurător de al său, încrucişîndu-şi mîinile grosolane peste spatele micuţului, apoi îi potrivi spatele îngust peste pieptul lui, socotit de băieţel o apă fără maluri, şi-şi încrucişă mîinile din nou. Truni îşi îmbrobodi capul şi, cînd începu să ajute la descîntec, părea un popă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. De fiecare dată cînd Zoar îşi încrucişa braţele, ea se apropia şi săruta miezul crucii cu o maiestuoasă fervoare. Ceremonia fu repetată pînă cînd oboseala turnă plumb în braţele vînjoase ale lui Zoar, iar frecvenţa sărutărilor o îngreţoşă pe Truni. Vrăjitorul sări din pat şi părea acum unul din acei giganţi din apusul Europei, care, într-un maiou de decapitator, sălta la circ şine de cale ferată şi ridica într-o mînă o familie de muncitori, cu tot cu fetiţa lor absorbită de îngheţata ei. Apoi, nu se mai învrednici nici unul să le arunce Baldovinei sau băieţelului vreo privire, iar Truni îl apucă pe Zoar de-o mînă şi-l trase după ea pînă în celălalt capăt al casei, unde îşi aveau sălaşul.
Baldovina rămase din nou singură cu micuţul Cemí. Îl privi atît de stăruitor, încît ochii li se întîlniră şi aceasta fu prima ei certitudine. Începu să surîdă. Afară, prin contrast, porniră din nou rafalele ploii de octombrie.
– Te-au chinuit, zise Baldovina, şi, cum sînt şi răi, te-or fi speriat cu broboadele şi crucile lor. Mereu i-am spus señorei că Zoar e foarte ciudat şi că pentru el Truni e-n stare să-l îmbete şi pe şeful gărzilor.
Băiatul tremura şi, cu toate că părea incapabil să scoată vreun cuvînt, spuse:
– O să-mi rămînă acum cruci vopsite pe corp şi n-o să mai vrea nimeni să mă sărute după Truni.
– Fără îndoială, veni răspunsul. Truni a făcut-o dinadins. Trebuie să fi fost pentru ea o mare plăcere, însă tu, prostuţ cum eşti, respingi la vîrsta ta toate vrăjile. E în stare să se întoarcă şi s-o ia de la capăt cu pupăturile. Mai ales că ar face-o într-un fel care… mă rog, eu spun că Truni e-n stare să-i dea foc şi unuia care doarme… Apoi – continuă ea – cred că sufocarea şi culoarea pielii te împiedică să vezi în ce stare eşti. Boala ta e o scrofuloză care se întinde ca petele de ulei, ca petele roşii de flamboyant (4.) Asemenea unui cerc mic de alge care la început îţi pluteşte pe piele, apoi îţi intră în corp, iar dacă cineva te dezbracă, are impresia că vede o peliculă groasă de săpun lichid în care, din loc în loc, înoată ierburi împletite în formă de cuib.
Micuţul Cemí începu să urineze un lichid de culoarea portocalei, aproape sîngeriu, în care parcă ar fi plutit scame. Baldovina avu senzaţia unui corp moale, ars în spirale cu un fier încins la roşu. Văzîndu-i urina, se simţi îngrozită din nou, gîndindu-se că băieţelul se va dizolva în lichidul acela sau că lichidul îl va duce cu el afară, amestecîndu-l cu uriașele averse ale lui octombrie.
Şi totuşi, eşti aici, îşi spunea strîngîndu-l, dar nu pentru a-l reţine, căci era prea înspăimîntată, ci pentru a se convinge, la răstimpuri, de prezenţa lui. Apoi îl scutura şi rămînea mută, uimită că mai plutea în lichidul ce avea să-l transporte în afara casei, fără ca santinelele să-şi dea seama şi să-şi încrucişeze baionetele în faţa celor ce i-l răpeau.
După o urinare atît de copioasă – îngerii îi storseseră buretele rinichilor pînă la sleire –, se părea că va adormi. Baldovina credea însă că, în momente atît de dificile, apariţia imperceptibilă a somnului era doar o deghizare a noilor vrăjmași. Îşi aminti că în satul ei fusese toboşăriţă. Bătea, cu două prietene, la nişte tobe mari, în timp ce slujnicele se ascundeau, din pricina zgomotului, după copaci. Începu să lovească încet, cu arătătoarele, în tăblia de la capul patului, şi înţelese că lemnul îi restituia sonorităţi puternice în cadenţa simplă de doi pe trei. Se simţi mulţumită, ca-n zilele de pelerinaj. Copilul adormi, şi ea, punîndu-şi capul pe hainele de care se dezbrăcase şi pe care le folosea acum pe post de pernă, dar şi de glugă, pentru aşi acoperi faţa, alunecă într-un dulce somn de marţipan.
* * *
Se auziră voci de santinele. Cea din faţă era atît de pătrunzătoare, încît traversă, ca un cuţit, toată casa. Cea din spate părea să fi dormit, căci se achită de obligaţii printr-un strigăt estompat ca un ecou. Apropiindu-se, lanternele păreau să dea la o parte ploaia, atît de intensă în acele momente, încît aveai impresia că automobilul nu putea să înainteze. În timp ce santinela se apropia respectuoasă, cu o umbrelă mare, din pînză de cort în mînă, femeia se resemnase în faţa aversei ce-i îmbibase taiorul de culoare mamey (5.) inaugurat cu ghinion, iar Colonelul abia dacă se uita la şuviţele de apă ce se prelingeau sau se învîrteau cu viteză printre fireturile, medaliile şi nasturii lui de metal. Cu paşi foarte grăbiţi şi enervaţi, urcară scările din mijloc, în timp ce soldatul, într-un balet neexersat pe care l-am putea numi Anotimpurile, urmărea cu o călcătură egală marşul cuplului, străduindu-se totodată să poarte neobişnuita umbrelă. Deşteptată de strigătele santinelelor, Baldovina se apropie de uşă ca să-și vadă stăpînii, expresie încă frecventă la servitorimea care mai avea orgoliul dependenţei. Îi privi pe Colonel şi pe señora Rialta şi le spuse:
– A avut o noapte foarte rea, l-au podidit gîlmele, iar astmul nu l-a lăsat să doarmă. Am obosit făcîndu-i de toate, însă acum doarme. Dar se ţine tare, cred că dacă vreunul dintre noi n-ar putea să respire, ar începe să arunce cu tot ce i-ar cădea în mînă.
Colonelul, care, de regulă, se amuza lăsînd- o să vorbească, o opri, şi Baldovina fu nevoită să pună sub lacăt o povestire ce se anunţa fără sfîrșit. Se apropiară toţi trei de pat, însă urmele momentelor de coşmar dispăruseră. Respiraţia era calmă, cu ritm regulat și amplitudine de dilatare normală. De pe trup, umflăturile se retrăseseră ca Eriniile, ca surorile negre prost pieptănate (6.), plecate să se ascundă în îndepărtatele lor grote. Au întrebat-o pe Baldovina cum de izbutise să obţină rezultatele acelea atît de clasice şi definitive, iar explicaţiile ei legate de frecţia cu alcool sub tutela unui sfeşnic şi a picăturilor de ceară ce suprimaseră şi cicatrizaseră gîlmele se întîlniră – departe de entuziasmul pe care socotea că l-ar fi meritat după felul cum îl îngrijise pe bolnav – cu o tăcere aspră, impenetrabilă.
Colonelul şi soţia sa se retraseră convenind că băieţelul se mai afla în viaţă doar printr-un miracol.
Colonelului i se crispară şi mai mult buzele, fineţea acestora scoţînd în evidenţă ascendenţa lui britanică pe linie maternă. Señora dădu asigurări că va aprinde a doua zi lumînări la altarul Sfintei Flora şi că-i va povesti măicuţei, după ce-i va lăsa o dijmă, cele întîmplate. În tabără, luminile se intersectau, reflectate de panourile de tras la ţintă; imaginea dimineţii pe care o aveam în faţa ochilor era a tuturor animalelor coborîte din Arcă pe pămîntul luminos. José Cemí, drapat în mameluc, ieşea din cameră îndreptîndu- se spre salon. Sora sa, ascunsă după o draperie, o ridică brusc şi-i spuse cu maliţie, ridicîndu-şi micul arătător: Pepito, Pepito/ si sigues jugando/ te voy a meter/ un pellizquito/ que te va a doler (7.)
Pocnetele metalice ale panourilor păreau să-l propulseze pînă în mijlocul salonului. În clipa aceea, pulberea de lumină filtrată de una din jaluzelele în sepia albăstrui începu să-i pudreze părul.
Señora Rialta şi mama ei şuşoteau în privinţa tartei cu cremă de ouă. Señora Augusta – Bunica –, născută în Matanzas, o fidelă a cremoaselor delicateţuri domestice, zicea: eu i-aş zice tartei ăsteia dublu sunsún (8.) Rochia ei albastră naufragia în căutarea dantelei de care trebuia să fi fost însoţită. În final, se hotărî pentru ceea ce credea că era soluţia simplităţii: tot dantele albastre, care aminteau de păpuşile luxoase pe care fabricanţii le îmbrăcau cu filipinele (9.) purtate, cu aroganţă ostentativă, de valeţii ce voiau să atragă atenţia asupra pielii din ceramică roz a obrajilor şi unghiilor. În clipa aceea, îi trecu prin faţă bucătarul Juan Izquierdo. Era a treia zi din săptămînă, şi asta făcea ca ţinuta lui albă, dimpreună cu vesta, albă şi ea, să păstreze în luciul lor, ca-ntr-un rezumat sinistru, cîteva din reziduurile artei lui gastronomice.
– Ei poftim – făcu el –, ce se mai ştie azi despre tarta cu gălbenuş? Că se serveşte pe o tavă de sticlă groasă, tare ca fierul, şi că are mărimea unei urechi de elefant. Tarta cu cremă de ouă e ceva special, bucătarul îşi cîştigă stima după trei sau patru mici şi delicate probe, degustătorul confirmă mai degrabă printr-o mişcare discretă a ochilor, decît prin genul de exclamaţii cu care se întîmpină stufatul sau plăcintele.
Acestea fiind spuse, se avîntă spre bucătărie, nu fără ca silabele sale lungi, de mulatru perfid, să zboare propulsate de un grad ridicat de alcoolemie. Pentru a scăpa de necontrolata ieșire şi de miros, doamnele instaurară o pauză lungă, apoi trecură la subiecte mai plăcute, ca de pildă dantelele Mariei Monnier, pe care señora Rialta le văzuse într-o revistă franţuzească.
– Închipuie-ţi, mamă – zise –, că există dantele inspirate de versurile unor excelenţi poeţi francezi, prin care această maestră a lenjeriei contemporane intenţionează să rupă cu tradiţia dantelei franţuzeşti, cu un Chantilly sau Malinas, iar vremea noastră, sau cea care va veni, să aibă parte de o nouă şcoală de broderie. Asta mă îngrozeşte, de parcă i s-ar da canarului o injecţie antirabică sau ca şi cum melcii ar fi duşi în staul pentru a se colora în chartreuse.
În acest domeniu, señora Rialta, cufundată în apele unei tradiţii de şase sute de ani, lansa opinii de netăgăduit, asemenea sentinţelor definitive ale unei curţi de casaţie. Señora Augusta, care nici ea nu se putea lipsi de acele lucruri, zise:
– Dantela e ca o oglindă care, dacă a fost făurită de nişte mîini tinere pe vremea cînd ne-am născut, ni se prezintă mereu ca un mesaj sau ca fructul atîtor secole, ample elaborări de peisaje contemporane aflate la originea a ceea ce azi înseamnă delectare fără pierderea raţiunii. Cînd combinau o dantelă de familie cu un corset de operă, nefericitele femei de pe timpurile noastre trebuie să fi avut aceeași senzaţie cu aceea pe care o ai la lectura unui poem de Federico Uhrbach (10.) În revista de care vorbeşti – continuă rîzînd cu naivă maliţie – am citit că în Evul Mediu, în pofida neajunsurilor provocate de spini sau de insecte, amanţii preferau ca adăpost al ultimelor şi decisivelor momente ale pasiunii lor grădina, în locul unor aproape întotdeauna umede saltele cu paie. Ce tîmpenie – isprăvi señora Augusta, gîfîind de cît vorbise – de parcă într-o casă cu grădină în care aveau loc asemenea ciudăţenii ar fi existat saltele ţărăneşti umplute cu paie.
Nici una nu uitase ieşirea grosolană a lui Juan Izquierdo, deşi ştiau că ţîşnise din netrebnicele distilate ale alambicului lui Salleron. Señora Augusta nu putea să-l uite, căci, la vîrsta ei, îşi păstrase orgoliul de cofetăreasă care avea, asemeni regilor Georgiei, acvilele blazonului gravate pe mamele, obligată să se considere, ca una născută în Matanzas, imbatabilă în materie de siropuri şi aluaturi.
José Cemí îşi amintea de zilele de basm cînd Bunica îi spunea la deşteptare:
– Azi am chef să fac o şarlotă, dar nu aşa ca astea din zilele noastre, care par făcute la birt, ci una care să aibă ceva şi dintr-o cremă de zahăr ars şi din puding.
Atunci, toată casa se punea la dispoziţia bătrînei, şi chiar şi Colonelul îi dădea ascultare, obligat la o religioasă supunere, ea fiind asemenea reginelor odinoară regente, ce-și reluau mult mai tîrziu, cînd regele vizita arsenalele de la Amsterdam sau Liverpool, vechile prerogative, savurînd din nou murmurul măgulitor al servitorilor în retragere. Întreba ce vapor adusese scorţișoara, o ţinea ridicată îndelung deasupra nărilor, își trecea buricele degetelor pe suprafaţa ei, ca unul ce verifica vechimea unui pergament nu după data prelucrării lui, ci după lăţimea sa şi după cutezanţa colţilor de mistreţ ce se înfipseseră în acea suprafaţă. Cu vanilia întîrzia și mai mult, n-o scotea imediat din flacon, ci o lăsa să-i impregneze batista, și la capătul unor intervale de timp ireversibile, calculate după bunul ei plac, o mirosea din nou, pînă cînd efluviile acelei esenţe ameţitoare diminuau, iar ea putea să decidă dacă era o aromă matură, care să ia parte la plămădirea prăjiturii ei, sau să declare fiola de proastă calitate și inutilizabilă și s-o expedieze în iarba grădinii. Cred că prin lansarea flaconului destupat, asculta de principiul ei secret, conform căruia tot ceea ce era greșit și neîmplinit trebuia distrus, pentru ca aceia care se mulţumeau cu puţin să nu revină și să-și treacă în posesie ceva perisabil. Revenea cu o tandră autoritate, și împăcarea cu sine era expresia cea mai subtilă a acelei stări, și-i spunea Colonelului:
– Pregăteşte tigăile ca să frigem bezelele, căci puţin mai lipsește și-i desenăm mustăţi vîrfului Mont Blanc, zicea surîzînd aproape invizibil, dar lăsînd să se înţeleagă că elaborarea unei șarlote însemna să ridici casa pînă la suprema ei esenţă. Și să nu bateţi ouăle dimpreună cu laptele, ci separat, să crească fiecare pe cont propriu, și abia după aceea să fie mixate.
Apoi, suma atîtor delicii era supusă focului, señora Augusta observînd cum compoziţia începea să fiarbă, cum se îngroșa pînă lua forma recipientelor galbene de ceramică, servite apoi pe farfurii de un roșu întunecat, roșu ţîșnit din noapte. Bunica trecea atunci de la ordinele ei aspre la o indiferenţă inalterabilă. Nu contau elogiile, hiperbolele, gesturile afectuoase, frecvenţa cu care se mai cerea o porţie, nimic nu părea s-o intereseze atunci mai mult decît să stea de vorbă cu fiica ei. Aceasta părea să doarmă, în timp ce Bunica povestea. Prin unghere, una cosea ciorapi, cealaltă vorbea. Treceau într-o altă încăpere, unde parcă tocmai atunci uitase una ceva și se întorsese să caute, ţinînd-o de mînă pe cealaltă, care vorbea, rîdea, șușotea.
Așezat pe un cufăr, José Cemí asculta monologurile shakespeariene ale mulatrului Juan Izquierdo, care întindea cu o lopăţică untura în tigaie: cum se poate ca un bucătar de talia mea, care știe să gătească după reţetarele a cinci ţări, să fie ordonanţă în casa Șefului… Mă rog, un Șef care, după specia – liștii militari de la West Point, e singurul cubanez capabil să comande cinci mii de oameni. Dar și eu știu să gătesc stufatul de berbec în cinci feluri diferite, așa cum nu știa Campos, bucătarul Mariei Cristina. Eu, care trăiesc printre cărbuni umezi și ghemotoace de paie, cu vesta pătată de unt, cu încurcături financiare provocate de nepotul Șefului, cu meșteșugul deprins de la orgoliosul Luis Cheng, cel ce deţinea tainele bucătăriei milenare și rafinate, dimpreună cu distincţia acordată de confiture, cea în care i se refugiase lenea la Ambasada Cubei din Paris, și gătise apoi multe piepturi de curcan și aluaturi în Carolina de Nord; iar la această tradiţie eu vin cu aroganţa bucătăriei spaniole, zicea cu silabe împletite cu adieri de alcool, și cu voluptatea și surprizele celei cubaneze, care aduce cu cea spaniolă, dar s-a revoltat la 1868 (11.) Și uite așa, unul ca mine, care se ocupă cu bucătăritul, trebuie să facă pe ordonanţa. Și bolborosind ultimele cuvinte ale monologului său, tăia cu „francezul“ (12.) cîteva cepușoare tandre pentru aperitiv; parcă ar fi tăiat o pînză, iar somnolenţa cu care o făcea îi ţinea mîna ridicată mult timp.
Intrînd în bucătărie, señora Rialta făcu un gest pieziș, prin care îi ceru fiului ei să se retragă. Cu trei salturi dezinvolte, acesta se conformă. „Cum se prezintă mîncarea de bame?“, zise, și pe loc sosi răspunsul tranșant: „Cum să se prezinte? Uităţi-vă la ea!“. Înainte să guste mîncarea, își trecu arătătorul și mijlociul prin marmitele oţelite și lucioase ca oglinzile egiptene. Ochii furioși ai mulatrului lansau scîntei ce puneau în mișcare păstăile. Se îndreptă spre una din marmitele cu bame și-i spuse lui Juan Izquierdo: „Cum poţi să faci o asemenea tîmpenie, să vîri în mîncarea asta slănină și creveţi chinezești?“. Izquierdo, sughiţînd și trăgîndu-și nasul ca pe un trombon cu tijă, îi răspunse: „Doamnă, crevetele chinezesc sporește savoarea sosului, iar slănina e în locul buletelor de banane sau al copanelor de pui care se pun și ele, în anumite situaţii, în mîncarea de bame, ca să-i dea un ușor iz de ghiveci exotic“. „Pedanteria aceasta – zise señora Rialta – nu se potrivește tuturor mîncărurilor creole.“ De la înălţimea furiei sale concentrate, mulatrul retrase cuţitul din prejma tandrelor cepușoare și-l înălţă ca lovit de fulger. Fără să-și piardă cumpătul, señora Rialta îl ţintui cu privirea, iar mulatrul, bosumflat și cu părul răvășit, ca al unui contrabandist, se întoarse la spălat farfurii și la curăţat cartofi.
Ieșind din bucătărie, señora Rialta se întîlni cu mama ei. Îi relată cele întîmplate și, în timp ce povestea, vocea îi mai tremura. „Ia niște bromură Fallière“, o sfătui señora Augusta, mai iritată chiar decît Rialta. E uimitor, întrece toate limitele, întotdeauna am fost de părere, în pofida tuturor exagerărilor sale, că-i o scursură, un mulatru beţiv. Cînd vine Colonelul, e primul lucru pe care i-l spui. În plus – conchise fără drept de apel –, cred că atît de lăudata lui bucătărie e un bluf, deunăzi a confundat sosul tartar cu unul verde și a gătit pieptul de curcan cu mandarine sau căpșuni, ceea ce-i un păcat. Să dispară beţivanul ăsta împuţit, cu stilul lui mai degrabă înfumurat și viclean decît eficient și agreabil.
Colonelul sosi fredonînd măsuri dinVăduva veselă – mă duc în fiecare seară la Maxim’s –, cu aerul burghezilor dintr-un French Cancan de Seurat. Ducea în arcul braţului stîng un pepene de Castilia, de dimensiuni excepţionale. Pe măsură ce se apropia, se accentua contrastul dintre verdele măslină al uniformei și galbenul de gălbenuș al pepenelui, mereu scuturat pentru a i se contracara greutatea, situaţie ce părea să-l însufleţească și-l făcea să semene, pînă la urmă, cu un cîine.
Fiul unui basc sever și întreprinzător, gurmand și disperat după moartea soţiei sale, fiică a unor englezi, Colonelul profitase din plin de primii douăzeci de ani ai Republicii. La Universitate i se spunea „heraldul pădurilor maghiare“, pentru agilitatea picantă a cîntecelor sale războinice. Cei treizeci și trei de ani pe care îi acumulase fuseseră de-o agreabilă severitate și păreau să-i împingă soţia și pe cei trei copii în hăţișurile sîngelui său de om hotărît, unde toate se obţineau cu bucurie, claritate și tainică putere. Pepenele de sub braţ era unul dintre cele mai explozive simboluri ale acelei zile rotunde și plenare. Colonelul trecu repede prin faţa casei, pentru a evita salutul ceremonial și semnele de recunoaștere impuse de gradul său. Se îndreptă cu pas întins spre sufragerie, așeză pepenele de Castilia pe masă și, cu cuţitul său militar, tăie în fruct o ferestruică și începu să scoată cu o lingură ceea ce numea el „chilipirul“, „chilipirgeala“ scurgîndu-se pe hîrtia unui periodic sub forma unei cantităţi mari de fibre și de seminţe tezaurizate de pepene. Odată acesta curăţat și parfumul miezului galben exhibat, începu să-l umple cu cuburi de gheaţă, mînuind o lingură, în timp ce mireasma de rouă degajată de fruct punea stăpînire peste toată sufrageria. Atunci sosi și señora Rialta, care-i povesti, aproape la ureche, cele petrecute cu mulatrul Izquierdo, bucătarul cu vestă albă și lanţ de la ceas frecat pînă la luciu. Fără să-și piardă buna dispoziţie și fără ca cele auzite să-l tulbure, se îndreptă spre bucătărie. Izquierdo, hieratic ca un vînzător de cratiţe din Iran, manevra o tigaie pe plită. Cînd îl observă pe Colonel, obrajii săi înregistrară deja o senzaţie nouă: cădeau peste ei două perechi de palme, cu sunete de mănuși elastice, făcute să cadă pe obraji ca un talger de cupru. „Nu faceţi asta, Colonele, nu faceţi asta, Colonele“, repeta mulatrul, în timp ce chipul său, metamorfozat în gargui, începea să verse lacrimi prin urechi, prin gură și prin nas, de unde-i picurau ca un firicel uitat. „Șterge-o de aici, cară-te chiar acum“, îi spuse Colonelul, arătînd spre noaptea groasă, păzită de santinela dindărătul casei. Izquierdo își îmbrăcă sacoul, nu la fel de alb ca și vesta, și plecă, ferindu-se de santinelă, ca unul care își părăsește corabia, ca unul care își vizitează fosta locuinţă, a doua zi după mutare. Muiată de lacrimi, faţa lui de mulatru dispăru, transfigurată în umiditatea blîndă a nopţii.
Au fost supuși la teste alţi bucătari. În zadar. Se ridicau de la masă dezamăgiţi, fără chef să se ducă la plajă. Sfătuit de señora Augusta, galiţianul Zoar dădu greș cu niște cartofi prăjiţi, tăiaţi în bucăţi foarte fine, carbonizate ca niște cristale din era terţiară. Truni, dînd un tur prin bucătărie, absorbită de macrameul pe care voia să-l termine, fu povăţuită de señora Rialta, dar eșuă, luînd greșit în calcul mîncăruri substitutive, precum ouăle prăjite, pentru care, de frica untului încins ce putea să-i sară în ochi, folosise apă de la filtrul Chamberlain, omagiindu-l astfel, cu ajutorul etichetei de pe aparat, pe Pasteur. Noul bucătar, temîndu-se în orice moment că va fi trimis la plimbare, se uita la fiecare mîncare ratată cu pupilele sale de negru, obișnuite cu fantasmele. Și exclama la fiecare eșec: „Așa m-au învăţat dincolo, lor le plăcea“. Cei ai casei se necăjeau. Seara fabrica o singurătate ca lacrima ce cade din ochi în gura unei capre. Și amintirea acelor întîmplări dezagreabile, despre care nimeni nu scotea o vorbă, dar care tremurau pe pămînt, dedesubtul casei. Lacrima caprei, din ochi în gură.
Chipul îmblînzit al mulatrului, peste care cădea ploaia; ploaia topind chipurile păcătoșilor în noaptea cu rouă primitivă ce înfrigura cuţitul, făcînd ca santinela să se înfășoare și mai mult în manta, sau pe galiţianul Zoar să se ridice și să închidă a suta oară ferestrele cînd frigul îi sporea uitarea de sine.
Și odată cu clătinările din cap ale familiei, ghiontul decisiv dat telefonului de către tatăl Colonelui, ah!, chiar acum am primit un apel din amintire, de la plantaţiile de trestie de pe celălalt mal, convocat la una din petrecerile lui, pe care, cu accentul batjocoritor al metișilor șuierători, le numea „un hospăţ de fahmilie“. Reunea toate rubedeniile cu care îi venea memoria în ajutor, urmărind ultimele ramuri ale arborelui genealogic. Se ghemuia, se concentra în timpul anului, iar în ziua cu pricina își mobiliza resursele locvacităţii și pe cele ale anecdotelor, de parcă i-ar fi plăcut la fel de mult și profilul pe care-l și-l compunea o singură dată pe an. Nu era vorba de o comemorare, de un sfînt, de o zi jubiliară impusă de calendar. Era o zi fără nume, fără sfînt și fără semn. Făcea, pe tăcute, provizii de zaharicale și migdale, jamboane de Salamanca, fructe de sezon, paste austriece, licori extrase dintre ruinele Pompeiului, ajunse de-acum sirop, lichide vechi ce făceau ca batistele în care erau picurate să dobîndească aceleași calităţi cu batista ce aborbise transpiraţia lui Marius pe ruinele Cartaginei. Alune confiate ce păreau – privite în contralumină – de sticlă; ananași glasaţi, reduși la dimensiunea degetului arătător; nuci de cocos din Brazilia, care, micșorate pînă la mărimea unui bob de orez și vîrîte într-un vin de orhidee, îţi aranjau căpăţîna. Și printre delicateţuri, plasată într-un just echilibru cu succesiunea cofeturilor, cîte o creaţie personală. De data aceasta, pe cei mai apropiaţi și mai respectabili în privinţa vîrstei îi chema deoparte și le strecura:
– Anul ăsta am pintada a la romana (13.) Știţi – continua cu un ton foarte sigur și nobil – conquistadorii o numeau „vopsita“ pe cea căreia astăzi i se spune guineea. Am gătit-o, și părea să dea mîna cu una din acele pintada, cu miere; în așa fel încît nici ele, nici bolţile voastre palatine nu se vor putea plînge de această friptură, iar după ce-o veţi gusta, vă veţi da seama de nobleţea meșteșugului meu, căci mierea folosită a fost aleasă cu mare grijă. E miere de Pinar del Río, de floare albastră, produsă de albine demne de epigramele grecești. Se prepară pe aici o mîncare numită piept de guineea à la Virginia, dar, știţi – continua să-i explice unui interlocutor care nu-l mai urmărea –, în orașul care le-a făcut zile fripte englezilor cînd cu Inde – pendenţa, nu există guinee. Noi însă, termină cu orgoliul unui discurs înflăcărat, avem și guinee și miere. Așadar, putem avea și pintada a la romana. Vă place acest nume?, întreba, învrednicindu-se să creadă în pre – zenţa unui interlocutor.
– O să rezolv la Resolución (14.) – zise cu un hohot de rîs a cărui bruscă sincopă îi surprinsese pe toţi, dar mai ales cu aluzia la fabrica de zahăr de la Santa Clara –, căci vreau să-mi pregătesc „hospăţul de fahmilie“. Puternic, neobosit, foarte tăcut, devenea vorbăreţ în ziua ce se ivea, ca și cometele, pe neașteptate. Se întîmplase să apară și în două săptămîni succesive, dar puteau să treacă și cinci ani fără să scoată un cuvînt despre gloria zilei fără nume și dată. Concentrate în gîtul scurt, de basc, articulaţiile sale erau parcă prinse cu ciment. Fratele señorei Rialta, care avea să pretindă, în maniera lui proprie, un loc în roman, zicea de el, șuierîndu-și z-urile: „E ca berea, doar cînd îi scoţi dopul își arată puterea“. Totuși, el, ca și cum ar fi luat în mare taină fraza aceea peste picior, nu și-a pierdut niciodată puterea, semn indubitabil că era încondeiat de Dumnezeu.
Respiraţia lui părea să-și fi redobîndit funcţia sacră și primitivă de flatus Dei. Cînd nu vorbea, părea că răsuflarea i se convertea în dinamită de platină, fixată pe proeminenţele mușchilor și pe traseele venelor. O tăcere oarecare, s-ar spune, ce părea să ţîșnească din arbustul de mastic al respiraţiei acumulate.
Dar în ziua bucuriei familiale, această respiraţie se preschimba în arborele centrului familial, la a cărui umbră părea să povestească, să inventeze, să ajungă la cea mai bună formă a cuvîntului și a gestului, de parcă ar fi trebuit să oficieze, după semne atribuite de teologi, la sărbătoarea finală a lui Josafat.
– Cînd eram tînăr la Bilbao, mușchii mei erau vii precum ai cerbului, și alergam, îmboldindu- mă, mai mult, tot mai mult, contra vîntului, zise. În acel moment, începu să fie servit primul fel: bucăţele de fructe de sezon; se ridică și începu să toarne vin lusitan în fiecare din tipsiile purtate de cei mai tineri. E de la sursă – adăugă deschizînd o paranteză la povestire –, un vin pe placul englezilor tories, n-ar fi rău să ne obișnuim de tineri cu gusturile lor. Își închie fraza cu un rîs care nu se știe dacă era în bătaie de joc sau o dovadă de acceptare a bolţilor palatine englezești, înghiţi un ciorchinaș de struguri bombaţi, își drese glasul, apoi și-l făcu auzit în toată încăperea: […] cuyo diente/ no perdonó a racimo, aun en la frente/ de Baco, cuanto más en su sarmiento (15.)
– Eram un carricolari – reluîndu-și relatarea, afişa de-acum seninătatea celui ce povestea ceva foarte personal –, adică ceea ce, la Bilbao înseamnă un alergător de concurs. Un grup de pelerini venise să-mi spună că sosise belgianul Peter Lambert, cel mai rapid om din vechile Ţări de Jos, și că, pentru a rivaliza cu el, se gîndiseră la mine. M-am hotărît să intru în competiţie cu siguranţa voioasă a celui ceşi caută propria pierzanie. Bles tematul de belgian fugea de parcă ar fi fost aspirat de norii unui uragan. M-a luat cu leșin cînd am simţit că vîrfurile de suliţă ale unor ramuri, mînuite de concitadinii mei orgolioși, mă împungeau ca să fac salturi, nu să alerg, și să cîștig ghetele de aur. Totuși, belgianul a ajuns primul unde trebuia să ajungă. Atunci, pentru că de fiecare dată cînd mă întîlneam cu cineva aveam impresia că-mi reproșa că ramurile nu înfăptuiseră minunea, m-am gîndit să plec. Își întrerupse relatarea și exclamă:
– Încă un sapotier (16.), Enriqueta, acesta fiind numele soţiei sale. Cu o poftă nobiliară, înăbuși pulpa fructului, se ridică și puse vin alb, sec, pe tava pe care cei mai vîrstnici etalau aceleași fructe ca și cele de pe tipsiile tinerilor. E una dintre încercările cele mai dificile pentru cerul gurii, adăugă, vin sec și fruct foarte dulce. Mă uit, zise, la chipurile celor care încearcă amestecul și văd cum, după ce-și dau seama ce-au gustat, majoritatea lor renunţă în mare grabă la fructe.
– Încă un sapotier, Enriqueta, zise din nou, de parcă apetenţele i-ar fi fost ciclice și supuse legilor pendulului său gastric. Când am ajuns în Cuba, adăugă după pauza necesară extinc – ţiei fructului, m-am vîrît, ca-ntr-o altă pierzare, în dezbaterea – din fericire deja, demodé (17.) – iscată de lupta pentru supremaţie între fructele spaniole și cele cubaneze.
Maliţiosul meu interlocutor mi-a spus: „Nu fi naiv, toată viţa de vie spaniolă a fost distrusă de filoxeră și, pentru a remedia situaţia, spaniolii au importat seminţe americane; toţi strugurii spanioli din ziua de azi, conchise pentru a ieși învingător, provin din acele seminţe“. După ce am ascultat glumele lui apocaliptice, am simţit un soi de groază. Simţeam noaptea, în timpul unor coșmaruri nebune, că insectele cu pricina îmi creșteau în stomac și că deveneau, ulterior, minuscule, pentru a putea urca prin canale. După ce își reduceau dimensiunile, îmi zburau sub cerul gurii și ţineam maxilarele atît de strînse, încît nu le puteam expulza. Și tot așa, în fiecare noapte, din groază în groază. Mi se părea că insecta avea să-mi distrugă rădăcinile și că-mi aducea seminţe, mii de seminţe ce mi se rostogoleau, printr-o pîlnie, pînă în gură. Într-una din zile, am plecat de dimineaţă de la Resolución; roua curgea de pe frunze ca prin jgheaburi; parcă și oasele mi se bucurau de umezeală; frunzele mari de „malanga“ (18.) păreau să legene un nou născut. Am văzut un flaboyant iţit ca o scoică prin valvele dimineţii, plin de licurici. Statica floare roșie a acestui arbore mixată cu mulţimea de ace verzi, parabolă subită a cretei verzi, îmi lumina măruntaiele și tot interiorul. Am simţit că mă dezmierda un somn, unul ce se pogora peste mine așa cum n-o făcuse niciodată. Sub acel amestec de roșu și verde dormea un miel. Perfecţiunea somnului său se întindea peste toată valea, călăuzită de duhurile lacului. Somnul mă ameninţa cu un pas greșit și cu o căzătură, obligîndu-mă să caut împrejur ceva de care să mă sprijin. Imobil, mielul părea că visează copacul. M-am întins și m-am rezemat de burta lui, care pulsa de parcă ar fi vrut să provoace un ritm favorabil undelor somnului. Am dormit în intervalul în care sîntem, de obicei, treji. Cînd m-am întors, familia începuse să mă caute, încercînd să urmeze drumul străbătut de mine, de pe care însă toate urmele erau șterse.
– Încă un sapotier, Enriqueta, spuse din nou, întinzîndu-și mîna cu o osteneală ce sublinia retragerea invitaţilor și apariţia lunii de ianuarie, în pătrarul ei ascendent.
După petrecere, Colonelul se întoarse la campament într-o seară ce se pusese foarte devreme la dispoziţia unei nopţi joase, date de-a dura printre picioare, și care îl împiedica să meargă mai repede. Foarte aproape de casă îl zăriră pe mulatrul Juan Izquierdo, plîns, beat, nefericit și cîinos, juma-juma, neștiind pe care din cele două feţe să și le arate. Señora Rialta coborî din automobil, nervoasă, cu toată fiinţa concentrată în înălţimea tocurilor. Mulatrul plîngea ca un gargui, cu lacrimile scurgîndu-i-se prin urechi, prin ochi și prin nări. Era o apariţie sumbră și indecisă. Imediat, Colonelul se apropie de el și, bătîndu- l pe umăr, îi spuse: „Mîine să ne faci o tartă cu cremă de ouă, dar fără urechi de elefant“. Rîse pe un ton înalt, controlînd situaţia. Mulatrul se smiorcăi, își înmulţi lacrimile, dădu drumul unor scuze. Cînd se depărtă, părea că ar fi vrut să ceară o chitară cu care să-și calce în picioare jelania și să-și cînte bucuria. Dindărătul jaluzelelor, care erau, cum spunea Colonelul, gemenele ei de la cîmpie, Señora Augusta sesizase cu precizie firescul scenei. Cînd simţi, după ce auzi veselul scîr – ţîit al treptelor, apropierea Colonelului, își pierdu cumpătul pînă acolo încît dădu alarma. „Atenţie, atenţie!“, strigă, asemenea cuiva care-l primește pe nepusă-masă pe regele ce dăduse o bătălie în preajma castelului, fără ca locuitorii acestuia să fi aflat.
_______________
1. Colonat – sistem de exploatare a pămînturilor destinate cultivării trestiei de zahăr de către arendaşii sau coloniştii zonei. Prin mulatru oriental se înţelege vechea provincie Oriente, din Cuba (n. tr.).
2. Felipe Trigo (1865 – 1915) – autor de romane cu subiecte erotice, dintre care cele mai citite au fost Las Ingenuas (Naivele), Las Evas del Paraíso (Evele Paradisului), La sed de amar (Setea de a iubi),Alma de los labios (Stăpînele buzelor).
3. Este vorba despre Rosa Lima Rosado, mama scriitorului. Viaţa ei a fost, în esenţă, aşa cum este descrisă în roman. S-a născut în 1888, în La Havana, şi a murit tot acolo, în 1964, prilej cu care Lezama a reluat şi a finalizat Paradiso. Numele pe care îl poartă în carte nu poate să nu fie asociat cu podul Rialto de la Veneţia şi cu semnificaţia cuvîntului punte în opera lui Lezama.
4. Arborele flacără – delonix regia – în franceză, în original.
5. Fructul cu pulpă roşie, aromată, al arborelui cu acelaşi nume din America Latină.
6. Aşa numeşte pastorul Albanio Eriniile, înEgloga segunda de Garcilaso de la Vega: las hermanas negras mal peinadas.
7. „Pepito, Pepito/ dacă te mai joci/ o să te ciupesc/ de-o să vezi stele verzi“.
8. De la Zun Zun, cea mai mică și rară specie de colibri din Cuba.
9. Bluze albe, cu un guler înalt şi cu două rînduri de nasturi, folosite de valeţi. Se presupune că îşi datorau numele Insulelor Filipine, unde începuseră să fie folosite pe cînd acestea se aflau sub dominaţie spaniolă.
10. Poet cubanez, revendicat de curentul modernist.
11. La 10 octombrie 1868, a izbucnit Războiul de Zece Ani împotriva dominaţiei spaniole.
12. Cuţit mare, folosit în bucătăria franceză.
13. Găina de Guineea – Numidia Meleagris – numită și „vopsita“, din pricina penajului său cenușiu cu picăţele albe.
14. Una din navele escadrei lui Méndez Núñez și totodată numele pe care bunicul, tatăl Colonelului, îl dăduse fabricii sale de zahăr.
15. „[…] și-al cărui dinte/ nu iertă ciorchinele, chiar cu Bachus/ dinainte, darămite și mlădiţa“ (versuri din Soledad Primera de Luis de Góngora y Argote).
16. Arbore din America tropicală, foarte înalt, bogat în latex alb, cu fructe foarte dulci (Achras sapata).
17. În franceză, în original.
18. Plantă din America Latină, cu tuberculi comestibili (Arum esculentum).
Traducere de Radu NICIPORUC
==================================
José LEZAMA LIMA – notă biografică
1910
La 19 decembrie, în campamentul militar Columbia, La Habana, se naşte José
Lezama Lima, fiul lui José Lezama Rodda, ofiţer al Armatei naţionale şi al Rosei
Lima Rosado.
1911
Tatăl e numit director al Academiei Militare cu sediul la Castillo del Moro. Familia
locuieşte în Fortaleza de la Cabaña. Suferă primul atac de astm.
1918
Călătoreşte cu familia în SUA. Tatăl se oferă să facă parte din trupele aliate. Revin
crizele de astm.
1919
În ziua de 19 ianuarie, tatăl moare la Pensacola (SUA). Împreună cu mama şi sora,
viitorul scriitor se întoarce în Cuba, mutîndu-se în casa bunicii materne, la Havana.
1920
Se înscrie la Colegiul Mimó din Havana. Citeşte, pentru prima oară, Don Quijote.
1925
Începe să citească Platon şi Goethe. Relaţii apropiate cu unchiul său Alberto Lima.
1926
Se înscrie la Instituto de Bachillerato din Havana.
1929
Se instalează cu familia pe Calle Trocadero, nr. 162 din Havana, unde va locui toată
viaţa. Se înscrie la Facultatea de Drept din Havana.
1935
Publică în revista Grafos eseul Timp negat.
1936
Apare, în Grafos, primul său poem, Poesía. Se împrieteneşte cu Juan Ramón
Jiménez. Pentru cîteva luni, este secretar de redacţie al revistei Verbum.
1938
Îşi termină studiile de drept. Se angajează lucrător la un bufet.
1939
În august-septembrie, apare primul număr al revistei Espuela de Plata (Pinten de
Argint), al cărei director este. Împreună cu Baquero, Vitier şi Diego, face parte din
generaţia Pintenul de argint, devenită ulterior generaţia Orígenes.
1940
Lucrează, ca angajat al Consiliului Superior al Securităţii Sociale, la închisoarea din
Havana.
1941
Apare ultimul număr al Pintenului de Argint.
1943
La 18 mai, are loc premiera baletului Forma cu Alicia Alonso, cu un text de Lezama
Lima.
1945
Lucrează la Direcţia Culturii din Ministerul Educaţiei.
1949
Publică, în Orígenes (numărul 22), primul capitol din Paradiso.
1953
Dedică numărul 33 al revistei Orígenes centenarului lui José Martí.
1956
– După patruzeci de numere, revista Orígenes îşi încetează apariţia.
1961
Delegat la primul congres al scriitorilor cubanezi. Este ales unul din cei şase vicepreşedinţi ai Uniunii Sciitorilor şi Artiştilor.
1964
Se căsătoreşte cu María Luisa Bautista.
1966
Apare romanul Paradiso.
1970
Este sărbătorit de Uniunea Scriitorilor la împlinirea vîrstei de 60 de ani.
1972
Primeşte, pentru Paradiso, Premiul pentru Cea mai bună carte hispano-americană, publicată în Italia în 1971.
1976
Se stinge din viaţă, la Havana, în ziua de 9 august.
=================================================================
