.jpg)
„Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată și primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agățătoarea de deasupra banchetei și am comandat o cafea cu lapte.”
Cineva spunea despre cafenele că sunt „locuri pentru oamenii care vor să fie singuri, dar au nevoie de compania altora”.
Scriitorii au făcut celebre cafenelele sau invers? Cum ar fi fost, pe undeva a fost mereu acea tainică și inefabilă potriveală între om și loc.
Cu atmosfera lor de je m’en fiche, cafenelele ademeneau scriitori, artiști, visători de tot soiul, morocănoși ori fermecători, iar ei nu puteau trece pe lângă ele, chiar dacă se opreau „ca să-i mai țină de urât” vreunui prieten mai mult sau mai puțin cunoscut.
„Era o cafenea tristă și murdară”
Café des Amateurs nu a fost tocmai pe gustul scriitorului american, dar dacă a existat un loc al Parisului cu acea adevărată notă de „sărbătoare continuă”, probabil că acesta a fost Place de la Contrescarpe.
Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura și fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă și murdară, unde se îngrămădeau bețivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate și duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienții obișnuiți ai cafenelei des Amateurs, atât bărbații cât și femeile, erau tot timpul beți, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereți se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puțini erau aceia care și le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile bețive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna bețivane înrăite.
Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată strada îngustă, plină de prăvălii, de tarabe și de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe.
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă / A Moveable Feast, 19
„Iarna era cald înăuntru, iar primăvara și toamna era foarte plăcut să șezi afară…”
La Closerie des Lilas de pe Boulevard du Montparnasse era una dintre „cafenelele bune unde se putea lucra”, scria Hemingway și completa „…dar acelea erau mult mai departe, iar la Closerie de Lilas mă simțeam ca acasă”.
Deschisă în 1847, a devenit una dintre vechile cafenele ale Parisului animate de artiști și intelectuali, numiți les Montparnos, în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Când locuiam în apartamentul din rue Notre-Dame-des-Champs 113, deasupra fabricii de cherestea, singura cafenea bună din apropiere era Closerie des Lilas, de altfel una dintre cele mai renumite din Paris. Iarna era cald înăuntru, iar primăvara și toamna era foarte plăcut să șezi afară, fie la una din măsuțele de pe partea unde se află statuia mareșalului Ney, la umbra copacilor, fie la una din mesele obișnuite, pătrate, așezate chiar pe bulevard, sub umbrarul mare de pânză.
La Closerie des Lilas fusese pe timpuri o cafenea unde se întâlneau destul de regulat anumiți poeți, dintre care ultimul mai important era Paul Fort, pe care nu l-am citit niciodată. Singurul poet pe care eu l-am întâlnit vreodată acolo a fost Blaise Cendrars, cu fața lui turtită de boxer, cu mâneca goală îndoită și prinsă într-un ac, răsucindu-și o ţigară cu singura mână ce o mai avea. Societatea lui era foarte plăcută, când nu băuse prea mult, și atunci era mai interesant să-l asculți pe el spunând minciuni, decât pe mulți alții povestind lucruri adevărate.
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă / A Moveable Feast, 1964
Janet Flanner și Ernest Hemingway, la cafeneaua Les Deux Magots, 1945
„Am traversat rue de Rennes, ca să nu fiu ispitit să beau o cafea la Deux Magots…”
Les Deux Magots din Place Saint-Germain-des-Prés, azi o destinație turistică populară a Parisului, fremăta cândva de rendez-vous-uri literare și artistice. A fost, printre altele, unul dintre locurile în care Hemingway cu greu rezista ispitei să nu se oprească „să bea o cafea”. Nu a fost singurul.
Între timp achitasem nota și ieșisem din braserie; cotind la dreapta, am traversat rue de Rennes, ca să nu fiu ispitit să beau o cafea la Deux Magots, apoi am pornit pe rue Bonaparte în sus, acesta fiind drumul cel mai scurt spre casă.
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă / A Moveable Feast, 196
„A intrat la barul Dingo, unde mă aflam…”
La Dingo Bar (Dingo American Bar and Restaurant) din cartierul Montparnasse, Hemingway l-a întâlnit prima dată, în aprilie 1925, pe F. Scott Fitzgerald. Așa a scris în cartea lui A Moveable Feast.
Înainte cu două săptămâni, la 10 aprilie 1925, Fitzgerald a publicat probabil cel mai cunoscut roman al său, The Great Gatsby / Marele Gatsby.
În ziua când l-am cunoscut pe Scott Fitzgerald s-a întâmplat un lucru foarte straniu. Scott te punea adesea în situaţii ciudate, dar întâmplarea aceea n-am putut s-o uit niciodată. A intrat la barul Dingo din rue Delambre, unde mă aflam în societatea unor indivizi cu totul neinteresanţi, s-a recomandat şi apoi ne-a prezentat un tânăr înalt şi simpatic, care îl însoţea…
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă / A Moveable Feast, 1964
Café du Dôme
„Și această cafenea era ticsită…”
Le Dôme Café (sau Café du Dôme) s-a deschis în 1898 și a devenit un loc preferat de artiști și scriitori, francezi sau nu. Hemingway și Hadley, prima lui soției, erau (aproape) nelipsiți.
…traversând bulevardul, m-am îndreptat spre Dôme. Și această cafenea era ticsită, dar consumatorii de aici veneau după o zi de muncă. Erau pictori care lucraseră până ce se întunecase, modele care le pozaseră, scriitori care își terminaseră programul zilnic de lucru cu mai mult sau mai puțin succes; se mai aflau acolo și bețivi și fel de fel de oameni ciudați – pe unii dintre aceștia îi cunoșteam, pe alții îi priveam ca pe niște simpli figuranți.
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă / A Moveable Feast, 1964
